În sfârșit, pentru inimi

Conjunctura face în așa fel încât sfârșitul anului să se intersecteze cu noul meu început. Așadar...

Mulțumesc:

• Tuturor celor care au plecat cu o bucată din mine... nu-i bai, hăi, știu să completez ce lipsește, de obicei.
• Tuturor celor care m-au iubit, într-un fel sau altul. Și eu vă iubesc, într-un fel sau altul, nu neapărat cum credeți că vă doriți voi.
• Tuturor celor care mi-au fost alături și când nu ar fi vrut s-o facă. V-am oferit mai mult decât atât, în schimb (nu că ați fi făcut-o pentru a primi ceva în schimb...).
• Tuturor celor care m-au strâns în brațe când știam sau când nu știam că am nevoie.
• Tuturor celor care m-au mințit, căci m-au învățat să nu cred ce aud, ci ce simt.
• Tuturor celor care m-au respins, căci m-au învățat că nu ar trebui să încerc să-i țin pe toți lângă mine.
• Tuturor celor mi-au dorit răul (sau au încercat să mi-l facă), căci mi-au arătat că n-o pot face, iar singura persoană care îmi poate face rău sunt eu insămi.

• Tuturor celor care nu vor mai fi lângă mine, pentru că am învățat să mă aleg pe mine. Mulți nu veți înțelege, oricât de mult v-aș explica. Mulți vă veți urî, mă veți certa, câțiva mă veți aprecia, iar unii îmi veți mulțumi, căci nici voi nu mă voiați.

*Vă iert și vă mulțumesc... nu vă uit. Pentru că sunteți minunați, fiecare din voi, doar că unii dintre voi nu știu asta încă.*

• Least, but not last, tuturor celor care mi-au făcut bine, m-au iubit, m-au ajutat, m-au iertat, m-au învățat, m-au suportat, m-au crezut,  mi-au dat încredere.

Vă iubesc pe toți, doar că nu toți știți să simțiti asta. Nu aștepta să ți-o zic sau să ți-o arăt.
Simte-o!

Simte-mă...

Iartă-mă...

O să-ncerc să o zic scurt:
Iartă-mă tu, celui căruia am făcut rău (fără să vreau, căci te asigur că n-aș putea s-o fac voit), celui căruia am oferit mai mult decât avea nevoie, celui căruia am oferit mai puțin, celui care a fost mustrat de mine, celui căruia i-am spus cuvinte pe care nu le-am simțit, celui căruia i-am oferit sfaturi fără să mi le fi cerut, celui căruia i-am făcut rău ca să-mi fac mie bine. Le cer iertare tuturor celor care nu m-au văzut pe mine, ci doar o „eu” efemeră și falsă.

Matematică

„Asta-i iubire, scumpo!”,a scris pe-o hârtie mototlită și uitată pe masa mea ponosită. Clara, în fericirea ei tristă, își scrisese, pe verso:

„Nu pot să mai lupt pentru nimeni și nimic. Sau pot, pot multe, dar nu mai vreau. Pentru că, în final, eu mă voi alege cu încă o traistă de timp irosit și tu, cu încă una.

Nu va trebuisă lupt pentru ce mă va face fericită și va rămâne lângă mine. Nu va fi nevoie de gânduri irosite pe desktop-uri albe și de nopți pierdute în zona repulsiei.

De curând, am învățat să învăț din orice. Din amintiri, din fapt, din tine, din noi... din orice „noi” mi s-a ivit în cale. Și dacă am îvățat ceva, acel lucru ar fi că nu va fi nevoie să depun eforturi pentru a fi cu persoana potrivită.

Persoana „potrivită” va fi acolo pentru că simte (și simțim), mai mult sau mai puțin inexplicabil, că e potrivit. E potrivit să fim unul cu altul și e potrivit să ne iubim. Nu vom juca jocuri puerile și nu ne vom pierde „eu”-l in drumul către noi, 

Căci vom fi eu+tu=noi. Nu exista eu+(tu-eu)=noi... se anulează, matematic vorbind, „eu”. Și cum ar putea exista „noi” fără „eu”?

Știi cum vad eu iubirea? Intr-o ecuație cu eu și el :)

... mă va iubi pentru ce sunt, nu pentru ce își dorește să fiu, iar eu voi face la fel.

... îi voi iubi libertatea și el pe-a mea.

... îi voi aprecia orice pasiune. Le va accepta pe ale mele.

... va avea încredere în mine. Căci de nu în mine, atunci în cine? Eu voi ști că mă iubește și nu mă voi îndoi de asta.

... vom face dragoste non-stop, că de sex am avut toți parte.

... vom fi cuprinși de o independentă dependență unul față de altul.

... eu voi fericită, el va fi fericit și noi vom fi fericiți. M-am săturat de fericiri unilaterale ori prefăcute... ori comode.

... nu vom fi comozi, căci ne vom plictisi. 

... vom crește împreună. Oricând, oricum, oriunde.

Iară el... îl simt și nu îl văd; îl văd, poate, și nu îl cunosc. Îl aștept, dar nu îl caut, așa că îmi doresc să mă găsească.”


I-am răspuns, în stilul caracteristic:

„Matematic vorbind, cea mai simplă ecuație e: eu+eu=eu. 
 Asta-i iubire, scumopo!”


E posibil să fiu doar frustrată.

Să fii fericit cu tine

Scrisoarea a II-a

Dimineață. Încă mahmură de la alcoolul și lacrimile pe care mi le asum, cobor.
În căsuța poștală găsesc o scrisoare. După cum speram, era de la Clara.

„Draga mea,

Îți scriu din nou, știind că ai nevoie.
Știu că există momente în care te pierzi și uiți tot ce-ai învățat îndelung, așa că, permite-mi să-ți reamintesc.
Iubirea față de tine nu e efemeră, nu trebuie să treacă precum iubirile platonice pe care le întâlnim zi de zi și de care, unii dintre noi, ne atașăm pentru o perioadă mult prea lungă de timp. Să-ți aduc aminte că poți munta munții cu sufletul tău? Să-ți aduc aminte că ai facut-o deja în nenumărate rânduri și că o poți face în continuare?
Dintre toate lucrurile efemere în lume, sufletul tău e singurul ce nu se pierde printre mărunțișuri, regenerabil mai ceva ca ficatul și mai vital ca propriul creier. E o sursă interminabilă de iubire pe care, momentan, doar tu o folosești. Cândva, cineva, te va invada într-un mod atât de plăcut, încât niciunul din voi nu va ști că sunteți doi. Până atunci, ești una cât pentru doi.
Te rog să treci pe lângă vitrina despre care ți-am povestit ultima dată. Și te rog să te privești îndelung, să privești, în ea, prin tine. Și să te îndrăgostești din nou, căci sufletul ți-e irezistibil, crede-mă.
Oricât te-aș iubi eu, îți doresc să te iubești tu, căci de asta ai cea mai mare nevoie.
Fii pentru tine tot ce îți dorești ca alții să-ți fie.

A ta, pentru totdeuna,
Clara.”

Încă nu i-am răspuns.

(De) Ce nu înțelegem

În transparența falsă și dăunătoare în care trăim, câți mai aveți curajul să credeți în ce nu puteți simți fizic?

Mă uit în jurul meu și mă resemnez, încercând să înțeleg cantitatea imensă de superficialitate ce a ajuns să ne conducă viețile din orice unghi, din orice domeniu sau punct de vedere. Să-mi fie cu iertare, dar nu pot s-o fac în totalitate. Pricep numeroasele diferențe dintre indivizi si unicitatea fiecărei ființe de pe planetă, pricep că natura a creat diversitatea ce conduce spre totalitate, dar... De ce există atât de puține persoane care reușesc să înțeleagă?

Și revin de unde am plecat: pentru că suntem diferiți. Suntem ce ni s-a spus să fim, ori ce vrem să părem a fi, însă de cele mai multe ori, devenim singurul lucru de care fugim și către care fugim fără ca măcar să știm, uitând, în fuga după și de aparențe, să fim ce suntem cu adevarat.

Așadar, ajungem la întrebarea: diferențele sau asemănările ne aproprie? Cred, doar cred, că sufletele care împărtășeșc aceleași vibrații, indiferent de orice alte deosibiri, rămân împereună pentru totdeauna.

Liniște în singur

Liniște?
Așa de străin mi-a fost conceptul, încât nu știu dacă-l pricep cum trebuie.

*

A fost odată ca acum 3 săptămâni, o mândră frumoasă, de tot ținutul se fălea. Și era frumoasă de nu-ți puteai ridica ochii de la ea și era ageră la minte cum numai in povești auzi... și te ademenea cum numai Eliade ar putea descrie.

Iară, această broască râioasa, cu a ei coroană de aur pe cap, ce-i cădea uneori peste ochi, era singură ca un nufăr pe râul Dâmbovița. Ai zice că nu există, dar ... nu era orice fel de nufăr, ci un nufăr bipolar si neînțeles, un nufăr certăreț ce dădea dureri de cap oricui își dorea să plutească pe partea ei de râu. 

Era broască sau era nufăr?

Să-mi fie cu iertare, dar adevărul este că era o biată fată. O fată care a trecut prin multe puerilități ale vieții ce i s-au părut adevărate prăpăstii, o fată ce  nu știe să pară de 2 ori același lucru, deși avea aceeași esență. 

Și a iubit și a iertat și n-a uitat și a luat-o de fiecare dată de la capăt.

Iară, mai pe urmă, a întâlnit un broscoi cu o coroană mai frumoasă ca a ei (sau era nufăr?). De fapt, întâlni un băiet pe care l-a iubit mai mult decât orice floare, broască sau om pe astă lume, un băiet ce a făcut-o să simtă că trăiește și pentru care n-a avut nicicând lacrimi de vărsat. Un băiet ce a rămas lângă ea pentru totdeauna.

*

De-a dreptul idioată poveste, însă asta-i tot ce știu. Când am să mai aflu, am să mai povestesc.

Până atunci, rămân în liniștea-mi cooperantă și înduioșătoare, ce nu mă lasă să mi se scurgă fluide pe față, ci doar gânduri pe foi. Ce nu mă lasă să știu de-s singură-n liniște ori liniștită în singurătate.

„Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic.”

Scriindu-mi

Am primit azi o scrisoare de la ea, căci e de modă veche și adoră să-și înșire gândurile pe foaie.

„Draga mea, 

Azi m-am îndrăgostit nebunește. După atâta amar de vreme în care am crezut că iubirea m-a renegat, împingându-mă să fac același lucru, s-a întors. Îți vine să crezi?!

Cel mai frumos suflet ce mi-a fost dat să întâlnesc și-a intersectat drumul sorții cu al meu, pur întâmplător, chiar in fața ceainăriei mele favorite. Te-am dus și pe tine acolo, îți amintești? Are o vitrină uriașă cu ceainice.

Ne-am privit îndelung, suflet către suflet. Am văzut o bunătate nemarginită, o solidaritate imensă. iară ochii... ochii, draga mea, luceau și ardeau în același timp, dându-mi impresia unei inocențe crustată în pasiune nebunească. Puteam să jur că mă privește cu sufletul, nu cu ochii, motiv pentru care nu-mi pot aduce aminte culoarea lor. Și zâmbetul îi era atât de frumos și de sincer, încât se molipsea vizibil oricui îl privea. 

Iubito, astăzi m-am îndrăgostit de mine. A trecut atâta amar de vreme în care am iubit orice alt sulfet, încât am uitat că propriul suflet îmi e singurul veșnic, singurul ce nu mă va abandona vreodată și nu va ține nicicând cont de împrejurări. Și m-am privit îndelung în frumoasa vitrină cu ceainice, în timp ce creierul meu secreta în abundență serotonină, iar mușchii feței îmi modelau un zâmbet perfect.

Tu vei reuși s-o faci vreodată?

Al tău sulfet geamăn, 
Clara”

I-am răspuns pe aceeași hârtie:

„Dacă-l voi găsi vreodată.”

...ingurătate

Mi-e greu să pricep ce să aleg, la ce să sper sau la ce să renunț.

Te-ai infiltrat la chemarea mea destul de repede. Singura ta problemă e că nu pleci niciodata când ți se cere, iar cu cât dorința e mai mare, cu atât te acomodezi mai tare cu gazda ta. Nu știu dacă ești pur și simplu necruțătoare sau rezultatul unui echilibru dus la extrem și cu totul nedrept.

Unii te doresc, alții te alungă... și mai sunt acei care s-au resemnat cu prezența ta. Nu te îmbrățișează, nici nu te gonesc și te acceptă ca pe un trântor în stup.

Ești acolo pentru că ești,pentru că aparții locului, iară existența ta este impusă majorității, deși cei ce te doresc sunt pur și simplu influențați de lipsa propriei personalități și a unei gândiri bolnăvicioase bazate pe alegeri prost făcute.

Resemnându-m-aș, căci mai bine mi-e cu tine decât cu cine mi-e nimeni.

Când speranțele nu știu să moară

Nu prea știu cum și de unde să încep..

O discuție recentă cu Clara mi-a pus mai multe întrebări decât aș putea avea vreodată răspunsuri.

- Nu mai pot.
- Poți să-mi spui.
- Să-ți spun ce? Nu știu unde am greșit eu sau dacă e mai bine așa. Nu știu dacă mai merită efortul, dar știu că l-aș depune în orice circumstanțe. Vreau să-mi pot controla răbdarea, să o nemărginesc, să nu-mi umplu timpul cu analize mult prea amănunțite.
- Unde vrei să ajungi cu asta?
- Unde-mi doresc, dar n-o să reușesc cu asta. Acum o să ajung doar într-o ceață în care o să te târăsc și pe tine.
- Nu mă tem.
- Încerc să înțeleg de ce, ce si dacă ne e predestinat ceva pe lumea asta. Știi... ajungi în punctul în care îți dorești și nu știi de ce a trebuit să mergi pe un drum atât de lung și de nenorocit. Nu te întrebi dacă nu cumva există o cale mai scurtă, mai lină într-acolo? Te întrebi, dar deja nu-ți mai pasă cand ajungi în locul în care orice efort pare să fi meritat. Dar acum sunt pe drum Pe drumul ala pietros și lung, întrebându-mă constant dacă merită să-l urmez, dacă la capătul lui voi găsi ce-mi doresc. Iară... oare merită sa-mi asum riscul?
- Merită. Poate nu ajungi în capătul pe care ți-l dorești, dar poți ajunge într-un capăt mult mai bun pentru tine.
- Exact asta e ideea. E posibil ca ce e mai bun pentru mine să aibă o rută mult mai scurtă, mai simplă... mai fericită. De ce să alerg după ceva ce cred că o sa primesc, când aș putea să primesc mai mult de-atât pe altă cale, mult mai simplă?
- Pentru că n-ai de unde să știi care-i calea bună.
- De fapt, e aproape imposibil să vezi alte căi.

*

- Renunți?
- Am renunțat deja.
- Speri?
- Mi-aș dori să ma pot opri vreodată.

*

- Vei înceta să speri când vei avea totul.

- Și dacă totul e, de fapt, nimic?

- Aunci vei muri sprând.

- Mi-aș dori ca speranța să moară înaintea mea, căci, apoi, știu că eu nu voi muri prea devreme.

Frica se naste din adevar tacit?

Se spune ca "de ce ti-e frica, nu scapi". Si daca ti-e frica doar ca sa protejezi?

Sa te protejezi de ce ai in fata, dar nu vrei sa vezi, pentru ca ti-ar ruina fericirea mai mult decat ar putea frica s-o faca vreodata. Sa te protejezi de orice speranta pe care, mai mult sau mai putin constient, o ai in minte...si in trup, dar, mai ales, in suflet. 

Vrei sa crezi ca e mai rau decat e, desi simti ca e, de fapt, mai rau decat speri tu a fi.  Si iti inchizi ratiunea si optimismul intr-o cusca bine securizata fizic. Doar fizic, pentru fonic nu crezi ca poti sa o faci, iara ele urla din toti ranunchii si tu... tu, fraiero, vrei sa le ignori si nu poti.

‎Cum e in carapace?

E la fel.

Nu știu cum să te ajut

Corectează-mă dacă greșesc, dar unde ești? Unde ți-ai pierdut sufletul? Ori l-ai aruncat, ori l-ai uitat în trecut, ori... ori l-ai închis?

Îmi pari un corp ambulant, ce n-are direcție sau scop, un corp bezmetic și rapid ce s-a pierdut de sufletul său. Suferi?

Nu știi nici tu, probabil. Nu știi exact ce vrei și te mulțumești cu ce primești. Oare crezi că e de ajuns să știi ce nu vrei ca să te poți simți împlinit?

Mi-aș dori să știu ce te poate „vindeca” de transparența ce ți-a intrat, mai mult sau mai puțin brutal, în inimă Nu știu ce-aș putea să-ți zic ori să fac, nu știu unde să te caut; pe tine - adevăratul și nestăvilitul tu, persoana care nu vrea și nu știe reguli și bariere; un tu dezbrăcat, dar nu gol... un tu fără de măști, iară nu fără de sentimente.

Du-te și găsește-te! Te-aș ajuta, dar n-aș ști cum... Am sa rămân o altă transparență în transparența ta. Am să fiu pentru tine, chiar de tu nu ești.



„Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” 

M. Eliade

Fw: Mulțumesc

Aruncă, pe rând, fiecare poză cu ei.

Tocmai a dat peste una în care nu-și recunoaște expresia facială. Fiecare parte a corpului ei zâmbea odată cu ea, iar sclipirea pe care o avea în ochi parcă n-o mai cunoaște. Cum se face? Cum de fericirea e direct proporțională cu prostia?

Pe asta și-o amintește bine. Râde doar ca să-și mascheze lacrimile și e de-a dreptul pricepută, îndeletnicire pe care nu și-a pierdut-o, ba chiar a evoluat. Era una din serile în care „bondarul” era mult prea sigur pe el și nu se gândea c-o să facă schimb de roluri cu biata fată. Îl mai urmărește din când în când și, cu părere de rău, îi găsește pe față aceeași expresie falsă și pierdută pe care o vedea, poate prea des, la ea.

Aici realizase c-o pierde. O strângea în brațe, practic, pentru ultima oară... și ce-o mai strângea. Dacă disperarea din ochii și brațele lui ar fi fost de ajuns... sau prezente mai devreme. Ea era goală și inexpresivă.

„Am fost fericită. Mai mult îndrăgostită decât fericită, dar ambele sunt piese ale aceluiași puzzle. Trebuie să recunosc că nu puteam trece prin asta fără tine, că mi-era imposibil să învăț singură să zâmbesc așa frumos și, mai apoi, așa fals. Mărturisesc că n-am să astup craterele pe care mi le-ai săpat în suflet, tare bine-mi șade cu ele. Am investit amândoi prea mult din prea multe ca să le las să se piardă. Mulțumesc!

Iară tu... tu! N-am să mă prefac că nu mi-ai lipit pe buze un zâmbet frate cu cel din urmă, așa cum n-am să mă prefac că n-ai săpat deja un crater pentru el. Înțeleg, nu-ți place să rămâi dator. Sincer, nici mie. Fw: Mulțumesc!”


Și totul a început la fel... dar se termină diferit, pare-mi-se.

M-am înșelat

    „M-am înșelat, dragule.
     Nu vreau (să pot) să-ți pășesc ușor, delicat prin viață. Știu doar să-ți dărâm pereții, să-ți zgudui mintea și, poate, inima, să te fac să-ți pui la îndoială principiile, să vrei să nu mai vrei. Cu puținul ăla se poate mulțumi, cu siguranță, o alta.
     Așadar, decât să mă plimb pe-o stradă ce știu că se înfundă, iară, mai apoi, să-mi fie greu să mă întorc (știu, c-am mai dat de străzi de-astea), prefer să m-abat din cale cât încă e devreme. N-ar fi păcat să rămâi doar o stupidă ambiție? N-ar fi păcat să cred că pot demonstra nu știu cui (căci mie sigur nu) că pot să fac orice, dacă vreau? Să trec, să uit, să sper, s-aștept; într-o altă ordine de idei: să zâmbesc, să primesc, să iubesc.
    Pentru ultima parte o să plec. Iar de nu vrei să ne iei la pachet, nu îndrăzni să mă faci să mă răzgândesc, că știm amândoi cât de ușor o fac.
    Am crezut că pot, dar m-am înșelat.”

- Coborâți la prima?

Pe cine ai suna ultima oară, știind c-o să mori?

          Am întrebat-o pe Clara, că-i cea mai sinceră persoana pe care o cunosc. E singura ce nu și-a ascuns veodată vreo amintire, vreun sentiment sau vreun gând față de mine. Mi-a răspuns:

”- Știu pe cine aș suna, fără să ezit. L-aș suna pe nebunul la care tot visez de ceva vreme încoace. Știi ce i-aș spune? Aș începe cu el, că-s lucruri pe care, poate, nu le știe. I-aș zice că îl visez de atâta timp, încât nu știu cum am mai avut timp să mai visez pe altcineva. Că, deși nu am vrut să las să se vadă, l-am iubit, așa cum știu eu să iubesc când sentimentul nu mi-e împărtășit; apoi că-mi pare rău, dar nu mai am timp să-i arăt ce înseamnă să îl iubească cineva așa cum merită. Și oricum nu aș fi făcut-o, că n-avem drumuri comune, observ.

După care, l-aș ruga să transmită un mesaj celei mai bune prietene (notează, te rog) - că mi-a fost soră, nu prietenă și că va rămâne pe veci singurul om ce nu m-a dezamăgit vreodată, singurul om al cărui sânge nu mi-a trecut prin vene, însă nu mi-a păsat vreodată. Și tot ce o rog e să fie fericită, să-mi jure atât mie, cât și ei, că scopul ei în viață va fi propria-i fericire. O mai rog ceva, însă: să îi spună familiei mele tot ce știe că mi-aș dori să le transmit. Știu că va ști ce. Iară, pe toți am să-i rog să nu plângă vreo secundă, că are să ma doară pe mine. Mi-aș dori să își amintească fiecare lucru bun sau rău pe care l-am făcut...și să râdă. Cu poftă! Să nu îndrăznească cineva să poarte negru, că l-am purtat eu pentru toți, de-a lungul vieții. Îmbrăca-s-ar în alb, să-i văd mai bine de oriunde aș merge. 

Singura persoană căreia trebuie să-i ceară scuze pentru mine e L.A. - pentru că nu am avut timp să fiu alături de copiii ei așa cum i-am promis și cum mi-aș fi dorit, în special de A., pe care mi-aș fi dorit din tot sufletul să-l văd crescând atât de frumos pe cât știu că o să o facă.

Iar mireasă să nu mă facă. Ce mireasă-i aia fără de bărbat? Aș vrea o rochie neagră, că mie asta-mi place să port la ocazii speciale. Rochia simplă și până la genunchi, cu tocuri în picioare și părul despletit. Vreau să plec ca și cum aș pleca la unul din evenimentele la care mereu mi-a fost drag să merg. Să nu uite de muzică, îi rog pe toți. Vor ști ce-mi place să ascult de la oameni ce nu au fost prea mult prin preajmă și nu m-au cunoscut atât de bine, dar cu siguranță o să îi găseească.

 Așa aș face acum, că m-ai întrebat. Intreaba-mă și mâine; nu-s sigură că ți-aș răspunde la fel.

P.S.: Mi-aș dori să pot păcăli întrebarea asta, că parcă prea-s multe de spus. Asta nu cumva înseamnă că de-abia am început să trăiesc?”

        Și sper să nu termini prea repede.

Iar de-ai să vii, eu n-am să fug

       Cum n-am fugit nici până acum, am să rămân împietrită, de parcă ne-am cunoaște întâia oară. Am să te las să-mi încalci pentru a nu știu câta oară teritoriul, știind că vei dărâma și împrăștia totul când vei pleca.

        Voi fi masochista perfectă și mă voi bucura, poate, când ai să-mi pășești din nou pragul, știind că n-o să mă ții în brațe între timp. Dar eu, eu te voi aștepta calmă după tocul ușii mele, ușă mult prea scundă pentru tine. Să știi că va trebui să-ți apleci capul, că-s minionă. Va trebui să te obișnuiești, din nou, cu înălțimile joase și știu c-o vei face. Mereu o faci. Reușești să te adaptezi foarte bine în locuri mici, din câte observ. La înălțimea ta, sunt sigură că stai aplecată mai mereu și poate că nici nu te mai deranjează.

        Poate astă dată o să te străduiești să nu mai pleci. Nu de alta, dar amândouă suferim: tu, de dureri de spate, eu, de absența ta. Și, vai, cât trebuie să strâng de fiecare dată în urma ta. Uneori am impresia că o faci înadins, dar știu că nu e așa; așa ești tu, un pui de uragan, iară altfel nici nu știi să fii. Nu-i nimic, eu te accept așa cum ești, căci am prostul (sau bunul) obicei de a face asta cu toată lumea.

        Nu crezi și tu că ar fi frumos dac-ai rămâne? Știu că nu-i simplu să rămâi lângă mine, am auzit asta de-atâtea ori încât nu mă mai mișcă. Dar ai putea încerca, de dragul altor vizite, poate mult prea scurte ori prea reci, să-mi ții de urât, în timp ce ți-aș citi liniștită Eliade... sau poate Rowling, în funcție de cum ne simțim. Aș putea să fac câte o cafea pentru amândouă, în fiecare dimineață. Mai nou, am învățat să fac cafea tare bună, să știi. Aș putea să am mai multă grijă de tine decât am avut în trecut, căci am învățat să nu mai fiu așa superficială când construim un puzzle împreună.

        Nu că te rog să vii, dar, dacă vii, te-aș ruga să rămâi suficient de mult, ca să învăț... să te învăț.

P.S.: Nu-i nevoie să bați la ușă, știi că-i deschisă.

Prejudecată și judecată

 

         Jocul care a făcut-o pe Clara cine era, fusese jocul în care toată lumea pierdea. Întotdeauna. E lesne de înțeles că vorbim despre jocul iubirii. Ce nu-i plăcea niciodată să povestească era singurul joc pe care-l pierduse de-a lungul vieții, iar, odată cu el, o parte a celor mai palpitante părți ale vieții.

            Deși pare greu de imaginat, a iubit. A iubit mai mult decât s-a putut iubi pe ea însăși vreodată, din păcate. Făt-Frumos a apărut când ea avea cea mai mare nevoie de el și el de ea. Inexplicabil, s-au potrivit din prima clipa: aveau impresia că se cunosc de o viață întreagă, deși nu trecuseră decât 5 secunde de când făcuseră cunoștință. Au urmat mult prea multe pentru a le înșira aici. Însă, printre petale de trandafiri și scandaluri interminabile, dragostea a a avut un salt neașteptat, ajungând de la cele mai înalte cote, brusc, la cele mai joase.
            Poate că n-ar trebui să intrăm în detalii urâte, așa că n-o să o facem. A urmat o perioadă de timp complexă, ca s-o numim așa. N-ar putea fi catalogată nici bună, nici rea, ci mai degrabă mixul perfect pentru a o face unică.
            S-a terminat, din fericire. Dacă ar fi ținut pentru totdeauna, și-ar fi pierdut farmecul, nu-i așa? E fix genul de poveste ce se apropie de perfecțiune: se termină în ACEL moment, în momentul în care valoarea i se dublează. Că de nu s-ar fi terminat, nu s-ar fi valorificat, aș putea spune.
         
             "Aș putea vorbi despre povestea mea jucăușă, terminată la timp și începută prea devreme. Ori terminată prea târziu, încă nu m-am hotărât. Cert e că, acum, după atâta amar de timp, îmi vin prea multe lucruri bune în minte ca să-mi permit să vorbesc despre asta. Pentru că, deși mintea poate fi ușor înșelată, sufletul își amintește fiecare lucru ce l-a făcut să renunțe atunci. I-a fost, pe cât de greu, pe atât de ușor, dacă mă înțelegi. A fost singurul lucru pe care nu am crezut vreodată că-l voi face și, în același timp, singurul lucru ce m-a definit, mai târziu, în adevăratul sens al cuvântului. Aș vrea, totuși, să-ți spun că am fost fericită...până când n-am mai fost. De asemenea, ești singurul, cel puțin pentru moment. Ești singurul..."
           
              Ar fi continuat, dar ea și foaia ei știau deja miile de cuvinte din spatele celor câteva rânduri aruncate. Probabil tocmai asta a făcut-o o artă proastă.

              Așa că a mototolit-o și a azvârlit-o.

Vid

Budapesta, azi

"Am încetat să mai simt orice. Fiecare sentiment mi-e reprimat, până și mila și empatia mi s-au ameliorat. Nu știu dacă aș putea să mă plâng, având în vedere că ăsta e lucrul pe care mi-l doream cel mai mult. Însă, odată cu ascunzișul emoțiilor, o sete veche mi-a otrăvit corpul. E ca un gol ce dorește a fi umplut, e ca un butoi reparat, un butoi în stare perfectă de funcționare (sau aproape perfectă), ce nu are pic de vin în el."

Ar vrea să fugă undeva, oriunde, numai să simtă că face ceva pentru fericirea ei. Se îneacă, în schimb, în lucruri mărunte, de scurtă durată, ce-i fac existența suportabilă... uneori chiar fericită. Clara n-a obținut ce a vrut, ba chiar a reușit să iște în jurul ei un întreg iureș, cum reușește mereu să facă, fără ca măcar să-și dea seama. Fiecare intenție buna a ei se transformă într-un circ de nedescris, urmat de câteva drame veritabile și se încheie cu nimic. Cu acel nimic ce-i umple mintea și sufletul deopotriva.

Budapesta, ieri

"Mi-e teamă să închid ochii, pentru că știu că o să răscolesc lucruri ce mi-au părăsit deja sufletul, din simplul motiv că nu mai am altceva de răscolit. Sunt ca o roată. Mă tot învârt, în tot felul de direcții, iar când cred că am reușit sa-mi depășesc "statutul", o iau de la capăt. Ca și cum un singur ciclu de viață al greșelilor mele nu ar fi îndeajuns și ar trebui sa o iau de la capăt, din nou și din nou, doar ca să văd dacă voi reuși să-mi termin rotirea într-un singur punct... Îmi pare rău, să știi."

E vizibil paradoxul din inima ei. Simte, dar, în același timp, sufletul ei e gol. Urăște... și aș vrea să pot spune că iubește, însă... nu simte nimic, în același timp.

Găsește-o, iubește-o și umple-i inima. Riscă s-o rănești, riscă... numai n-o lăsa vidă.