Scriindu-ți

  Cu toată părerea de rău... te-am visat. Și rău îmi pare, zău. Am visat că-ți păsa și, deși nu recunoșteai, deși nu-ți doreai, îți intrasem în suflet.
  Să-mi fie cu iertare, dar, oricât de mult rău ți-ar face asta, mi-am visat una dintre cele mai mari dorințe ale mele. Sper să simți tot ce am simțit si, uneori, mai simt.

  La ultima intâlnire nu am reusit să-ți zic mai nimic din ce voiam să îți zic, din păcate. Am fost costumată în tot ce mi-am dorit vreodată să fiu: indiferentă. Din păcate, te-am mințit atât pe tine, cât și pe mine, prin prisma simplului fapt că nu pot fi ce-mi doresc. Cel puțin, nu cu tine.

  Am reușit să-mi reprim zeci de lucruri pe care le simt, am reușit să fac abstracție de faptul că încă te doresc, să fac abstracție de slăbiciunile mele, iar, pentru o perioadă scurtă de timp, am reușit. Iată-mă, aici, același amalgam de sentimente nepotrivite, inutile, puternice.

  Știi ce ți-aș spune acum? Sau nu neapărat acum, oricând aș avea ocazia. Ți-aș spune că în acest gen de situație nu există niciodată un singur vinovat și că n-aș simți tot ce simt dacă TU nu m-ai fi lăsat. Ți-aș spune că îmi doresc să termin totul, să tai filmul, dar că am nevoie de ajutorul tău, din păcatr. Am nevoie de tine, să-mi spui că totul e în zadar și că nimic nu se va schimba, să-mi spui că vrei să fii lăsat în pace, să-mi spui că nu simți absolut nimic, că mi-am imaginat multe ți proaste, că nu-ți dorești nici cea mai mică intervenție a mea, că sunt doar o ”scăpare”, pe care ai avut nevoie să o faci, doar pentru că ești bărbat.

  Spune-mi că n-ai renunța la nimic pentru mine, spune-mi că nu te gândești niciodată la mine, spune-mi că nu ma vrei.

  Încetează să-mi spui că nu poți, încetează să-mi spui că nu-i corect, încetează să-mi spui că singurul lucru care te oprește e faptul că te face un om mai puțin bun. De ce? Pentru că poți orice, trebuie doar să vrei, pentru că e corect ce decidem noi, corectitudinea e relativă (ca orice, din lumea asta), pentru că ești un om bun dacă faci ce simți, deci nu te-ar face un om rău (a propos, și bunătatea ți răutatea sunt lucruri relative).

  Vrei altceva și nu pe mine? Spune-mi-o și dă-mi dracului pace o dată pentru totdeauna.

  Nu te pot face să mă iubești, dacă n-o faci.

Lasa-ma asa...not

Clarei i s-a facut dor... de sentimentul ala de-a dreptul idiot de a fi protejata.
In ciuda unui mediu conveniabil de siguratate si glacietate, in care se prefacea ca ii e bine, draga noastra simtea cum lumea ei se imprastie. Nu vrea sa se intoarca la trecut, vrea sa evolueze si. apartent, nu vrea sa evolueze singura
Te vrea, vrea sa poata unde puteti ajunge impreuna, vrea sa incerce sa fie bine, Pentru ea, pentru tine, pentru voi.

Las-o sa incerce...

Pierzi timpul sau pe tine?

Ca urmare a unor discuții purtate recent cu o persoana dragă, tind să continui in stilul specific, dezordonat, dar într-o ordine distructivă.


”Pierd timpul” - serios? Îl ascunzi sub pat și apoi îl uiți sau ce ai impresia că faci? Personal, nu cred că poți pierde timp, atât literalmente vorbind, cât și metaforic. Există timp pe care îl petreci într-un mod mai puțin productiv decât ai spera în viitor și timp pe care îl valorifici la maximum. În ambele cazuri, nu cred că s-a pierdut pe nicăieri timpul, ci pur și simplu a fost folosit în așa fel încât să devii ceea ce ești în momentul de față.* Tu, omule, ești produsul fiecărui minut, fiecărei secunde din viața ta, cu care tu ai ales ce să faci, în momentul respectiv; ești suma tuturor consecințelor alegerilor pe care le-ai făcut de-a lungul timpului. Decizia de a învăța sau de a lăsa timpul să se scurga zadarnic îți aparține. Nu-ți fie frică să ”pierzi” timpul, ci încearcă să îl valorifici, într-un fel sau altul, pentru că, cel puțin la nivel micro, timpul face parte din tine.

Până cu puțin timp în urmă am crezut că am ”pierdut” 2 ani din viață cu persoana nepotrivită. Concluzia suprinzătoare a fost că, o mare parte a acestui interval de timp, m-a făcut mai fericită decât orice altceva de până atunci, în perioada respectivă. Am învățat atât de multe lucruri despre oameni, dar mai ales, am învățat atât de multe lucruri despre mine, despre limitele pe care le aveam, pe care le-am depășit și pe care încă încerc din răsputeri să le depășesc, încât mă simt mândră că mi-am ”pierdut” timpul așa.

 Am descoperit că trăim să evoluăm și să învățăm, că, indiferent de cât de mult timp ai impresia că irosești alături de cineva și te simți constrâns să continui să o faci, nu e nevoie să continui nimic din ce nu îți mai aduce atâtea beneficii sentimentale, intelectuale ș.a.m.d. Ba mai mult, găsește-ți puterea de a termina orice, de orice mărime și invață, învață din ”orice”-ul din trecut și învață să treci peste, să te ridici din nou mult mai sus decât ai fost vreodată. Poți transforma o experiență neplăcută sau care nu te caracterizează într-o lecție. Poți transforma fiecare persoană efemeră din viața ta, fie că ți-a provocat rău sau nu, într-un ”profesor”. Acceptăm cu toții profesori in educație, în carieră, niște persoane impuse de societate și nu suntem în stare să îi acceptăm și pe cei pe care am ales să facă parte din viața noastră, la un moment dat?

Nu pot să urăsc pe nimeni, nu vă urăsc. Indiferent de cât de mult o faceți voi, indiferent de cât de mult rău îmi doriți, indiferent dacă vă mai amintiți de mine sau nu. Știu că sunteți toți niște persoane extraordinare, știu că veți putea trece peste condiția voastră de oameni frustrați, triști, idioți, daca nu ați facut-o deja. Știu că, așa cum mie mi-ați făcut rău, altora le-ați făcut bine și veți face în continuare mai mult rău, dar și bine ca până acum.

Faptul că nu-mi irosiți oxigenul cu existența voastră, mă face să vă iubesc.

Revenind la ideea inițială: încă mai crezi că poți pierde timpul? Repet: face parte din tine, iar tu faci parte din el, la rândul tău; nu-l poți pierde. În cel mai rău caz, te poți pierde pe tine, în timp.


*Mi-aș fi dorit o exprimare mult mai artistică din partea mea, mea culpa.

Când planetele se aliniază

Vreau sa fiu sinceră și incoerentă, vreau să-mi las gândurile să îmi zboare până când le obosesc aripile, vreau să fiu liberă.

Simt lucruri pe care nu aș vrea să le simt, nu pot să spun lucruri pe care aș vrea să le spun, visez lucruri pe care mi le-aș dori sau, deopotrivă, de care fug.

Paradoxal, ajung în punctul din care am plecat acum mulți ani. Aceleași sentimente adolescentine, cu un grad al posibilității invers proporțional cu dorința realizării acestora. Povestea e simplă: eu, el și...

Din fericire, nu sunt tentată să zic că iubesc. Vreau, sper și, în cel mai bun caz, doresc. În premieră, de această dată, fiecare părticică a creierului meu, dorește. Te dorește.

Știu că, în nebunia reînsănătoșirii sinelui, am greșit, am greșit destul de grav. Mi-aș fi dorit să n-o fi făcut, îți jur, dar am făcut-o. Mi-am lăsat slăbiciunile la cârma faptelor mele. Ce e mai grav nu e că n-am gândit, dar că nici măcar n-am simțit. Am acționat dintr-un instict primitiv, pe care nu l-am dus la extrem, dar care s-a manifestat după anumite cantități de ”elixir”. Îmi doresc să poți trece peste, să poți vedea lucrurile bune și să nu judeci fără să cunoști ”eul”
cu adevărat, așa cum fac toți ceilalți. Tu nu ești ca toți, ești unic, ești mai mult decât majoritatea. Deopotrivă creierul și inima mea văd în tine lucruri pe care, cândva, le credeam mitologice. Acum, că le-am văzut, că te văd, mi le doresc.
Și n-o să renunț până când nu voi ști cu siguranță că ai ales altceva.

Recunosc, însă: chiar și atunci o să sper.

Claritate

Sunt oripilata de-a dreptul de cantitatea mica de inspiratie pe care am avut-o de-a lungul ultimilor doi ani. Si, dupa cum mi s-a sugerat recent, revin cu o povestioara:
     "In orasul celor 7 poduri se intampla, de obicei, cel putin un lucru foarte interesant in timpul unei saptamani. O nava se scufunda in Dunare, se mai gaseste un criminal in serie care sa isi aleaga victimele in Buda sau un mare CEO care calca oameni pe trecerea de pietoni in Pest. Asta a fost unul din motivele pentru care Clara se indragostise iremediabil de Budapesta si, la prima vizita aici, a decis sa se mute definitiv.
      O copilarie scurta, o adolescenta timpurie si o maturitate iesita din comun, instalata prea devreme se observau in privirea Clarei inca de la o prima vedere. Evident, a realizat ca dupa maturitate nu urmeaza nimic nou, cel putin nu pentru moment, iar Clara, megnetul uman de adrenalina si spontaneitate, se simtea incatusata. Insa, e de la sine inteles ca nu a asteptat niciodata ca natura sau destinul sa-si faca treaba, ci si-a construit singura fiecare pas din viata ei. Parintii, divortati si instabili psihic si emotional, au neglijat-o inca de la 6 ani, lucru care nu a impiedicat-o niciodata sa isi asigure un loc fruntas in educatie, societate si in viata de zi cu zi.
     Avea sculptate pe fata toate trasaturile: independenta si ambitia se puteau vedea cu usurinta in ochii ei (sau, mai degraba, in cearcanele pe care le poarta inca de la 13 ani), ridurile de expresie de pe frunte, lungi si adanci, au aratat intotdeauna determinarea ei, iar fiecare amintire urata pe care a avut-o parca ii adancea ridurile. De departe, insa, cel mai vizibil lucru era sufletul ei bun, inconjurat de o aura de inocenta si naivitate. Era de ajuns sa schiteze un zabet, cat de mic, iar totul iesea la iveala. Clarei nu i s-au parut niciodata o problema trasaturile ei si cum o descopereau in fata oamenilor, ca pe un bolnav pe masa de operatie. Ba mai mult, ii placea ca oamenii sa o priveasca bine, sa stie cu ce confrunta, "cu cine au de-a face".

*

 "Sinucidere ca in filme! Un tanar se arunca de pe Podul cu lanturi!"

       - Si oamenii ma mai intreaba de ce iubesc orasul asta! Uite, Istvan dragule, inca un idiot pe prima pagina!
       - Aceeasi poveste in fiecare dimineata... Nu te-ai plictisit?
       - Drept sa-ti spun, mai tare incepi sa ma plictisesti tu, ii raspunde Clara cu o voce vesela.
      Dupa o privire lunga si nesigura, Istvan ii raspunde la fel de vesel:
       - Glumeata, ca intotdeauna. Ce bine ca unele lucruri nu se schimba niciodata!
       - Niciodata sa nu spui niciodata, scumpule.
       Lucrul pe care el nu-l stia era ca o plictisea cu adevarat pe Clara prezenta lui mai mult de o ora. Cu toate astea, il lasa intotdeauna sa doarma la ea, ca sa nu para necioplita. Si cand zic intotdeauna, ma refer la cel mult 30 de zile, pentru ca nici un barbat nu statuse vreodata mai mult alaturi de ea.
       Povestea cu cele 30 de zile o stia si Istvan, i-o spusese chiar ea intr-o seara, sperand sa-l adoarma mai repede, ca sa se poata intoarce la scrierea celei de-a treia carti. Adora sa scrie si nimeni nu stia ca o facea, pentru ca intotdeauna folosise un nume fals, special pentru carti. Castiga bine, primele 2 carti fiind un succes de-a dreptul, iar viata era prea frumoasa pentru a face ceva ce nu-i placea, doar de dragul de a avea o viata sociala sofisticata. In schimb, scria aproape in fiecare seara, fiind indragostita pana peste cap de ceea ce facea, pentru barbati si relatiile cu ei ramanandu-i o cantitate mult mai mica de iubire. Iar daca te mai gandesti si la cati barbati a intalnit si urma sa mai intalnesca, nici ea nu stia cum putea sa imparta ce ramanea ramasa pentru ei.
       Niciodata nu astepta ca vreun barbat sa fie mai mult decat era la prima vedere si niciodata nu isi dorea sa gaseasca in el un barbat pe care sa-l iubeasca mai mult decat orice si alaturi de care sa-si petreaca viata. Lua viata asa cum era si o facea, pe cat posibil, jucausa si interesanta. Sexul era cu siguranta unul din criteriile ei pentru barbati. Daca nu se potriveau, niciodata nu facea un compromis, iar masculul zbura pe usa, de multe ori chiar in chiloti.
     Istvan era unul dintre cei mai buni, care, timp de 14 zile nu o plictisise absolut deloc, dar inevitabilul parea sa se intample.
     - Tu ce simti pentru mine?
     - Spune-mi ca e o gluma, Istvan!
     - Ca e o gluma ce? Relatia noastra?
     - Ce tocmai ai spus. E nevoie de cuvinte pentru orice? E nevoie de cuvinte pentru o carte, dar nu inteleg de ce e nevoie de cuvinte pentru sentimente. De ce e nevoie sa fim expliciti? Ne simteam minunat impreuna, chiar ai nevoie de confirmari?
     - Ne simteam?
     - Pai ti se pare ca ne simtim acum? Cel putin eu nu ma simt.
     - Iarta-ma...
     - Nu iti mai cere scuze pentru lucruri pe care vrei sa le spui si sa le faci! Nu-ti cere scuze pentru ce-ti doresti, idiotule!
     Si ii deschise usa. Istvan a inteles imediat ce voia si, calm si foarte minutios cum era de obicei, isi strange hainele si pleaca.

Scrisoarea unei printese

"Dragul meu print,

    Usor-usor incep sa invat ce se intampla in jurul meu. Incep sa deschid ochii, sa inteleg lucruri pe care inainte doar le observam.

    Nu sunt asa fericita pe cat ma asteptam sa fiu. Credeam ca, daca-l gasesc pe "prince-charming", pe 75 de cai putere gri, iubindu-ma literalmente nebuneste, o sa ma simt implinita. Evident ca realitatea mi-a dat peste nas cu 2 ani intarziere, timp in care lucrurile s-au complicat, iar printul meu vrea sa devina rege. Si cu cat ne apropiem de coroana regala, cu atat imi vine sa fug mai tare. Nu ca nu te-as iubi, dar pur si simplu vreau altceva acum. Nu vreau atatea obligatii, seriozitate si gelozie, nu vreau sa ma incadrez in decor sau sa ma complac in situatie. In mod cert te iubesc, dar nu atat de mult pe cat credeam eu; in mod cert ma iubesti, dar am invatat ca iubirea nu e de ajuns; in mod cert nu vreau sa plec de bunavoie, mai degraba sper sa ma obligi tu. 

    Mi-am dat seama ca timpul trece pe langa mine, iar mie mi-a placut sa fiu printesa ta 2 ani. Repet: mi-a placut. Acum ma oboseste; ma obosesc formalitatile pe care sunt obligata sa le respect pentru tine.

    Poate ca suntem print si printesa, dar nu mai sunt atat de sigura ca vom primi coroane pereche. Iti promit ca nu o sa renunt pana nu incerc orice ca sa nu ne pierdem demnitatea sangelui albastru ce parea sa fie atat de compatibil, dar nu-ti promit ca voi reusi...

A ta, 

I."

Two years later...

Vreau să cred că, de-a lungul celor doi ani, măcar exprimarea artistică mi s-a îmbunătățit.
M-a întristat să-mi citesc propriile „creații”, nu doar din punct de vedere al calității exprimării, cât și al ideilor, concepțiilor ce-mi aparțineau. Ba mai mult, încep să mă întreb de ce nu m-a trimis dracului nimeni la psiholog, citindu-mă. *glumă
Mi-aș corecta cel putin două treimi din confesiuni, cu sentimentele reale, conștientizate după o fărâmă de timp...o fărâmă de timp ce mi-a schimbat întreaga viziune asupra sinelui.
Am menționat de atâtea ori „iubirea” încât mi s-a făcut greață. Iubirea e, de fapt, un lucru relativ (ca tot ce ne înconjoară de fapt, după cum zice Einstein); crezi că o simți, dar timpul te învață că n-ai simțit-o „p-aia bună”, ca oriunde e loc de mai mult sau mai puțin, ca oriunde e loc de mai rău sau de mai bine. Filozofiile cu privire la grămada uriașă de concepte neconturate si excesiv de subiective (iubirea, frumusețea, istețimea ș.a.) pot dura o veșnicie, ca într-un final să n-ajungi la nicio concluzie sau, în cel mai bun caz, la o concluzie potrivită ție. Prin urmare, mă opresc.
Recunosc: după doi ani continui să scriu în același stil dezordonat si ușor incoerent, specific orelor târzii. Să-mi fie cu iertare, dar nu pot să zic că inspirația a avut plăcerea să ma izbească serile astea. Poate e din cauza faptului că m-am „golit”.


 Pot sa spun ca în ultimii doi ani am fost ca un butoi plin cu vin produs din cei mai buni struguri. Problemele apar când intervine bondarul bețiv în poveste, care, deși era complet indrăgostit de butoi, nu se sătura niciodata de vinul lui, indiferent de cât de mult îi dădea. Motiv petru care, de fiecare dată când bondarului i se părea că nu-i ajunge nici pe-o aripă, mai făcea câte o gaură și continua să se ospătească din ce nu-i aparținea.
Dupa cum era, probabil, de așteptat, lăcomia veșnic-turmentatului bondar a dus la risipa vinului, lăsându-i butoiului numai gauri. Mici, într-adevar, dar, cum prin fiecare gaură se vărsa câte puțin vin, cu timpul nu a mai rămas decât aroma vinului impregnata in lemnul butoiului.
Finalul e simplu: bondarul și-a dat seama de risipa pe care o provocase si a încercat să-și răscumpere greselile, dar butoiul a fost destul de isteț încât să nu îl mai ocrotească pe bodar. La urma urmei, bondarul o să-și găsească vin la orice colț de drum, iar butoiul, in toamnă, se umple din nou, gaurile se repara și, cu puțin noroc, își găsește piesa lipsă: capacul, cu care să traiască intr-o fericire ermetică până la adânci bătrâneți.
Nenorocită analogie, știu.