Citind, încep să-mi amintesc. Am găsit bucata asta de hârtie într-un moment atât de potrivit, într-un loc atât de surprinzător, alături de persoana ce aveam s-o iubesc mai mult decât aș fi crezut vreodată. O noapte, o bancă, eu și-o scrisoare.
„Dragilor,
E unul din momentele în care simt că realitatea are greutate fizică, că o pot simți mult prea tare. E unul din momentele în care am uitat să mă bucur de viață și mi-aș dori să fiu lăsat să simt bucuria lipsei bucuriei.
Mă apasă cu forță combinația dintre așteptările voastre, așteptările mele și ale societății pe care încerc să le satisfac continuu. Poate că cer prea mult, dar acum aș vrea să-mi lăsați spațiu să simt amalgamul de sentimente pe care mi l-am reprimat o viață întreagă și care, cu un neașteptat succes, mă frustrează.
Iubesc. Pentru prima oară în viață, iubesc cu adevărat, iar oricât îmi doresc să nu asociez iubirea cu durerea, trebuie să recunosc că mă doare. De aici pornesc toate lucrurile fără sens pe care le fac, le zic, toate lucrurile cu sens pe care pare că le-am uitat și revolta față de iubire pe care v-o arunc zilnic în față vouă. Vouă, oamenilor care mă iubesc necondiționat și știu că nu veți fugi, pentru că nu aș putea să rezist fugii voastre. N-am uitat nimic, sunt tot eu, doar că sunt pierdut și mă doare.
Mi-aș dori să continuați să-mi arătați ce înseamnă iubirea adevărată, căci altfel o să uit. Mi-aș dori să-mi fiți acum, când eu nu vă pot fi, căci mi-ar alina durerea. Iubiți-mă acum, căci acum am cea mai mare nevoie.
Al vostru,
... ”
Încă sper că i-au iubit durerea, căci doar așa trece.
