Yin și yang

E aproape miezul nopții, iar bătăile insistente și nervoase în ușă mă trezesc brusc din starea mea latentă. Mă îndrept lent către intrare, iar când deschid...pentru prima oară în viața mea, o găsesc pe veșnic emoționala, dar calma, Clara la limita răbdării.

Intră val-vârtej în casă și se așează pe fotoliul pe care nu demult mă așezam eu, așteptându-i ofensiv sfaturile. Așa că mă pun în locul în care ea obișnuia să stea.


„-Tu cum reziști așa? mă întreabă nevrotic.
- Asta te întreb și eu pe tine mereu, Clara, îi spun aruncându-i un zâmbet slab, sfios și-mi așez capul între palme. Spune-mi, deci.
- Cum te vindeci de minciunile altora? Cum poți să lași oameni să-ți intre în viață, să-i consideri prieteni, să le oferi încredere, iar la proba contrarie să nu te frustreze? Cum poți să dai tot și să primești mărunțișuri și clișee la schimb? Iară apoi tot ce faci e să dai din umeri și să treci mai departe, cu aceeași abordare.
- E simplu, oamenii vin și pleacă, iar eu nu forțez pe nimeni să rămână vreodată.
- Ce fel de oameni pleacă din senin și îți aruncă replicile clasice de „nu e vina ta, e vina mea!”?
- Oamenii ca mine. Aparent, ne atragi.
- Uneori mă întreb dacă ți-ai încuiat sufletul pe undeva ori l-ai legat la gură și-i suporți eroic loviturile. Uită-te la mine! Îmi vine să mă zbat, să țip, să lovesc încercând să scap de sentimentul ăsta de dezamăgire profundă pe care mi l-au lăsat unii oameni în suflet. Mi-aș dori să pot spune că „asta e” și „așa au ales ei”, dar mie unde mi-e dreptatea? Cine-mi dă înapoi timpul și sentimentele pe care le-am rupt din mine pentru ei? Cine-mi dă înapoi măcar un gram de sinceritate și de autenticitate în schimbul lor? Uneori am impresia că binecuvântarea de a simți mai mult mi-e blestem și empatia mi-e dezumanizare mascată. 
- Dar nu ai pierdut...
- Da, știu, nu am pierdut timp, eu am ales ce să fac cu el și e numai vina mea.
- Da.”

*tace*

„- Știi, cel mai tare mă doare că...
- Că iau cu ei părți din tine și-ți lasă din ei doar un gust amar, știu.
- Iar tu...
- Eu nu am nimic de pierdut. Nu am nevoie de nimic în schimbul a ceea ce ofer și, dacă mi se oferă, nu primesc decât superficial. Cineva mi-a zis odată că cel mai frică ar trebui să-ți fie de omul care nu mai are nimic de pierdut, iară trebuie să recunosc că uneori mă tem de mine. Mă tem de faptul că n-o să-mi mai dau voie vreodată să mai simt ceva de dragul puterii și al invincibilității, pierzând, probabil, cele mai frumoase povești ale vieții mele. Cred că toți avem un moment în care durerea e atât de mare și de insuportabilă, încât ești în stare să-ți faci pierdut sufletul, doar pentru siguranța că n-o vei mai păți vreodată. Asta am ales eu să fac, dar tu...
- Am ales să simt.
- Și ți-o asumi.
- Și mi-o asum, mă asigură ea în timp ce colțurile gurii i se ridică ușor.
- Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, fac ce vreau și ce simt. Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, Clara, mă iubesc.”

Am adormit aproape nemișcate, învăluite într-o tăcere ce parcă-și striga durerea undeva, departe.

Fizicul „aici”

Un „el” ce mi-a furat cândva mințile e acum în patul meu și doarme liniștit.

Nu m-așteaptă, căci nu m-a așteptat niciodată. Doar îi e bine, se simte confortabil și familiar în preajma mea, în timp ce eu mă învârt printre rațiunea și haosul meu, încercând să-mi dau seama unde mi-ar fi bine să mă opresc.

Mănânc căcat.

Nu am cum să mă opresc, pentru că mă învârt doar în jurul haosului, ce-mi include rațiunea, care, la rândul ei, îmi include intuiția. Având în vedere că am pornit dezordonat și fără vreo idee clară să scriu, îmi dau voie să continui la fel de dezordonat și fără vreo finalitate.

*

Mă învârt în jurul propriului haos, încercând să ajung la rațiune și îmi dau seama acum că problema mea e strict de suprafață și mă ține cu un strat mai departe de instinct. Așadar, șarada asta pe care o trăiesc la nesfârșit și pe care mi-am creat-o singură îmi blochează intuiția, singura mea cheie spre fericire... nu?

* 

Intuind, mereu mi-am dorit să-i fiu „familiar” și îmi asum alegerea. Mereu mi-am dorit să-i fac bine, indiferent de cât de mult rău mi-aș face mie și, din nou, îmi asum alegerea. Mă bucură prezența lui, așa cum mă bucură prezența oricui îmi face singurătatea mai dulce și simt că vreau să-i fiu și să-mi fie acum. Diferența dintre el și ceilalți e că, probabil, o să simt la fel și mai târziu.

Raționalizând, El e aici doar pentru că, probabil, a fost singurul loc care l-a primit. Deschis, ca întotdeauna. E aici pentru că e simplu să fie aici, e aici pentru că nu a putut fi unde-și dorea cel mai tare. Iar mie-mi convine, aparent. Îmi convine să mă autointitulez „refugiu” și nu-mi place când sunt tratată ca atare, din prisma faptului că haosul meu l-a lăsat să-i fie lui bine, fără a se gândi vreo secundă dacă mi-e mie apoi. El e aici doar fizic.

*

- Where should I go? To the left, where nothing is right, or to the right, where nothing is left?

*

- Stânga împrejur, iubita mea!