Am primit azi o scrisoare de la ea, căci e de modă veche și adoră să-și înșire gândurile pe foaie.
„Draga mea,
Azi m-am îndrăgostit nebunește. După atâta amar de vreme în care am crezut că iubirea m-a renegat, împingându-mă să fac același lucru, s-a întors. Îți vine să crezi?!
Cel mai frumos suflet ce mi-a fost dat să întâlnesc și-a intersectat drumul sorții cu al meu, pur întâmplător, chiar in fața ceainăriei mele favorite. Te-am dus și pe tine acolo, îți amintești? Are o vitrină uriașă cu ceainice.
Ne-am privit îndelung, suflet către suflet. Am văzut o bunătate nemarginită, o solidaritate imensă. iară ochii... ochii, draga mea, luceau și ardeau în același timp, dându-mi impresia unei inocențe crustată în pasiune nebunească. Puteam să jur că mă privește cu sufletul, nu cu ochii, motiv pentru care nu-mi pot aduce aminte culoarea lor. Și zâmbetul îi era atât de frumos și de sincer, încât se molipsea vizibil oricui îl privea.
Iubito, astăzi m-am îndrăgostit de mine. A trecut atâta amar de vreme în care am iubit orice alt sulfet, încât am uitat că propriul suflet îmi e singurul veșnic, singurul ce nu mă va abandona vreodată și nu va ține nicicând cont de împrejurări. Și m-am privit îndelung în frumoasa vitrină cu ceainice, în timp ce creierul meu secreta în abundență serotonină, iar mușchii feței îmi modelau un zâmbet perfect.
Tu vei reuși s-o faci vreodată?
Al tău sulfet geamăn,
Clara”
I-am răspuns pe aceeași hârtie:
„Dacă-l voi găsi vreodată.”
