Liniște?
Așa de străin mi-a fost conceptul, încât nu știu dacă-l pricep cum trebuie.
*
A fost odată ca acum 3 săptămâni, o mândră frumoasă, de tot ținutul se fălea. Și era frumoasă de nu-ți puteai ridica ochii de la ea și era ageră la minte cum numai in povești auzi... și te ademenea cum numai Eliade ar putea descrie.
Iară, această broască râioasa, cu a ei coroană de aur pe cap, ce-i cădea uneori peste ochi, era singură ca un nufăr pe râul Dâmbovița. Ai zice că nu există, dar ... nu era orice fel de nufăr, ci un nufăr bipolar si neînțeles, un nufăr certăreț ce dădea dureri de cap oricui își dorea să plutească pe partea ei de râu.
Era broască sau era nufăr?
Să-mi fie cu iertare, dar adevărul este că era o biată fată. O fată care a trecut prin multe puerilități ale vieții ce i s-au părut adevărate prăpăstii, o fată ce nu știe să pară de 2 ori același lucru, deși avea aceeași esență.
Și a iubit și a iertat și n-a uitat și a luat-o de fiecare dată de la capăt.
Iară, mai pe urmă, a întâlnit un broscoi cu o coroană mai frumoasă ca a ei (sau era nufăr?). De fapt, întâlni un băiet pe care l-a iubit mai mult decât orice floare, broască sau om pe astă lume, un băiet ce a făcut-o să simtă că trăiește și pentru care n-a avut nicicând lacrimi de vărsat. Un băiet ce a rămas lângă ea pentru totdeauna.
*
De-a dreptul idioată poveste, însă asta-i tot ce știu. Când am să mai aflu, am să mai povestesc.
Până atunci, rămân în liniștea-mi cooperantă și înduioșătoare, ce nu mă lasă să mi se scurgă fluide pe față, ci doar gânduri pe foi. Ce nu mă lasă să știu de-s singură-n liniște ori liniștită în singurătate.
„Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic.”
