Nu prea știu cum și de unde să încep..
O discuție recentă cu Clara mi-a pus mai multe întrebări decât aș putea avea vreodată răspunsuri.- Nu mai pot.
- Poți să-mi spui.
- Să-ți spun ce? Nu știu unde am greșit eu sau dacă e mai bine așa. Nu știu dacă mai merită efortul, dar știu că l-aș depune în orice circumstanțe. Vreau să-mi pot controla răbdarea, să o nemărginesc, să nu-mi umplu timpul cu analize mult prea amănunțite.
- Unde vrei să ajungi cu asta?
- Unde-mi doresc, dar n-o să reușesc cu asta. Acum o să ajung doar într-o ceață în care o să te târăsc și pe tine.
- Nu mă tem.
- Încerc să înțeleg de ce, ce si dacă ne e predestinat ceva pe lumea asta. Știi... ajungi în punctul în care îți dorești și nu știi de ce a trebuit să mergi pe un drum atât de lung și de nenorocit. Nu te întrebi dacă nu cumva există o cale mai scurtă, mai lină într-acolo? Te întrebi, dar deja nu-ți mai pasă cand ajungi în locul în care orice efort pare să fi meritat. Dar acum sunt pe drum Pe drumul ala pietros și lung, întrebându-mă constant dacă merită să-l urmez, dacă la capătul lui voi găsi ce-mi doresc. Iară... oare merită sa-mi asum riscul?
- Merită. Poate nu ajungi în capătul pe care ți-l dorești, dar poți ajunge într-un capăt mult mai bun pentru tine.
- Exact asta e ideea. E posibil ca ce e mai bun pentru mine să aibă o rută mult mai scurtă, mai simplă... mai fericită. De ce să alerg după ceva ce cred că o sa primesc, când aș putea să primesc mai mult de-atât pe altă cale, mult mai simplă?
- Pentru că n-ai de unde să știi care-i calea bună.
- De fapt, e aproape imposibil să vezi alte căi.
*
- Am renunțat deja.
- Speri?
- Mi-aș dori să ma pot opri vreodată.
*
- Vei înceta să speri când vei avea totul.
- Și dacă totul e, de fapt, nimic?
- Aunci vei muri sprând.
- Mi-aș dori ca speranța să moară înaintea mea, căci, apoi, știu că eu nu voi muri prea devreme.
