Pe cine ai suna ultima oară, știind c-o să mori?

          Am întrebat-o pe Clara, că-i cea mai sinceră persoana pe care o cunosc. E singura ce nu și-a ascuns veodată vreo amintire, vreun sentiment sau vreun gând față de mine. Mi-a răspuns:

”- Știu pe cine aș suna, fără să ezit. L-aș suna pe nebunul la care tot visez de ceva vreme încoace. Știi ce i-aș spune? Aș începe cu el, că-s lucruri pe care, poate, nu le știe. I-aș zice că îl visez de atâta timp, încât nu știu cum am mai avut timp să mai visez pe altcineva. Că, deși nu am vrut să las să se vadă, l-am iubit, așa cum știu eu să iubesc când sentimentul nu mi-e împărtășit; apoi că-mi pare rău, dar nu mai am timp să-i arăt ce înseamnă să îl iubească cineva așa cum merită. Și oricum nu aș fi făcut-o, că n-avem drumuri comune, observ.

După care, l-aș ruga să transmită un mesaj celei mai bune prietene (notează, te rog) - că mi-a fost soră, nu prietenă și că va rămâne pe veci singurul om ce nu m-a dezamăgit vreodată, singurul om al cărui sânge nu mi-a trecut prin vene, însă nu mi-a păsat vreodată. Și tot ce o rog e să fie fericită, să-mi jure atât mie, cât și ei, că scopul ei în viață va fi propria-i fericire. O mai rog ceva, însă: să îi spună familiei mele tot ce știe că mi-aș dori să le transmit. Știu că va ști ce. Iară, pe toți am să-i rog să nu plângă vreo secundă, că are să ma doară pe mine. Mi-aș dori să își amintească fiecare lucru bun sau rău pe care l-am făcut...și să râdă. Cu poftă! Să nu îndrăznească cineva să poarte negru, că l-am purtat eu pentru toți, de-a lungul vieții. Îmbrăca-s-ar în alb, să-i văd mai bine de oriunde aș merge. 

Singura persoană căreia trebuie să-i ceară scuze pentru mine e L.A. - pentru că nu am avut timp să fiu alături de copiii ei așa cum i-am promis și cum mi-aș fi dorit, în special de A., pe care mi-aș fi dorit din tot sufletul să-l văd crescând atât de frumos pe cât știu că o să o facă.

Iar mireasă să nu mă facă. Ce mireasă-i aia fără de bărbat? Aș vrea o rochie neagră, că mie asta-mi place să port la ocazii speciale. Rochia simplă și până la genunchi, cu tocuri în picioare și părul despletit. Vreau să plec ca și cum aș pleca la unul din evenimentele la care mereu mi-a fost drag să merg. Să nu uite de muzică, îi rog pe toți. Vor ști ce-mi place să ascult de la oameni ce nu au fost prea mult prin preajmă și nu m-au cunoscut atât de bine, dar cu siguranță o să îi găseească.

 Așa aș face acum, că m-ai întrebat. Intreaba-mă și mâine; nu-s sigură că ți-aș răspunde la fel.

P.S.: Mi-aș dori să pot păcăli întrebarea asta, că parcă prea-s multe de spus. Asta nu cumva înseamnă că de-abia am început să trăiesc?”

        Și sper să nu termini prea repede.

Iar de-ai să vii, eu n-am să fug

       Cum n-am fugit nici până acum, am să rămân împietrită, de parcă ne-am cunoaște întâia oară. Am să te las să-mi încalci pentru a nu știu câta oară teritoriul, știind că vei dărâma și împrăștia totul când vei pleca.

        Voi fi masochista perfectă și mă voi bucura, poate, când ai să-mi pășești din nou pragul, știind că n-o să mă ții în brațe între timp. Dar eu, eu te voi aștepta calmă după tocul ușii mele, ușă mult prea scundă pentru tine. Să știi că va trebui să-ți apleci capul, că-s minionă. Va trebui să te obișnuiești, din nou, cu înălțimile joase și știu c-o vei face. Mereu o faci. Reușești să te adaptezi foarte bine în locuri mici, din câte observ. La înălțimea ta, sunt sigură că stai aplecată mai mereu și poate că nici nu te mai deranjează.

        Poate astă dată o să te străduiești să nu mai pleci. Nu de alta, dar amândouă suferim: tu, de dureri de spate, eu, de absența ta. Și, vai, cât trebuie să strâng de fiecare dată în urma ta. Uneori am impresia că o faci înadins, dar știu că nu e așa; așa ești tu, un pui de uragan, iară altfel nici nu știi să fii. Nu-i nimic, eu te accept așa cum ești, căci am prostul (sau bunul) obicei de a face asta cu toată lumea.

        Nu crezi și tu că ar fi frumos dac-ai rămâne? Știu că nu-i simplu să rămâi lângă mine, am auzit asta de-atâtea ori încât nu mă mai mișcă. Dar ai putea încerca, de dragul altor vizite, poate mult prea scurte ori prea reci, să-mi ții de urât, în timp ce ți-aș citi liniștită Eliade... sau poate Rowling, în funcție de cum ne simțim. Aș putea să fac câte o cafea pentru amândouă, în fiecare dimineață. Mai nou, am învățat să fac cafea tare bună, să știi. Aș putea să am mai multă grijă de tine decât am avut în trecut, căci am învățat să nu mai fiu așa superficială când construim un puzzle împreună.

        Nu că te rog să vii, dar, dacă vii, te-aș ruga să rămâi suficient de mult, ca să învăț... să te învăț.

P.S.: Nu-i nevoie să bați la ușă, știi că-i deschisă.

Prejudecată și judecată

 

         Jocul care a făcut-o pe Clara cine era, fusese jocul în care toată lumea pierdea. Întotdeauna. E lesne de înțeles că vorbim despre jocul iubirii. Ce nu-i plăcea niciodată să povestească era singurul joc pe care-l pierduse de-a lungul vieții, iar, odată cu el, o parte a celor mai palpitante părți ale vieții.

            Deși pare greu de imaginat, a iubit. A iubit mai mult decât s-a putut iubi pe ea însăși vreodată, din păcate. Făt-Frumos a apărut când ea avea cea mai mare nevoie de el și el de ea. Inexplicabil, s-au potrivit din prima clipa: aveau impresia că se cunosc de o viață întreagă, deși nu trecuseră decât 5 secunde de când făcuseră cunoștință. Au urmat mult prea multe pentru a le înșira aici. Însă, printre petale de trandafiri și scandaluri interminabile, dragostea a a avut un salt neașteptat, ajungând de la cele mai înalte cote, brusc, la cele mai joase.
            Poate că n-ar trebui să intrăm în detalii urâte, așa că n-o să o facem. A urmat o perioadă de timp complexă, ca s-o numim așa. N-ar putea fi catalogată nici bună, nici rea, ci mai degrabă mixul perfect pentru a o face unică.
            S-a terminat, din fericire. Dacă ar fi ținut pentru totdeauna, și-ar fi pierdut farmecul, nu-i așa? E fix genul de poveste ce se apropie de perfecțiune: se termină în ACEL moment, în momentul în care valoarea i se dublează. Că de nu s-ar fi terminat, nu s-ar fi valorificat, aș putea spune.
         
             "Aș putea vorbi despre povestea mea jucăușă, terminată la timp și începută prea devreme. Ori terminată prea târziu, încă nu m-am hotărât. Cert e că, acum, după atâta amar de timp, îmi vin prea multe lucruri bune în minte ca să-mi permit să vorbesc despre asta. Pentru că, deși mintea poate fi ușor înșelată, sufletul își amintește fiecare lucru ce l-a făcut să renunțe atunci. I-a fost, pe cât de greu, pe atât de ușor, dacă mă înțelegi. A fost singurul lucru pe care nu am crezut vreodată că-l voi face și, în același timp, singurul lucru ce m-a definit, mai târziu, în adevăratul sens al cuvântului. Aș vrea, totuși, să-ți spun că am fost fericită...până când n-am mai fost. De asemenea, ești singurul, cel puțin pentru moment. Ești singurul..."
           
              Ar fi continuat, dar ea și foaia ei știau deja miile de cuvinte din spatele celor câteva rânduri aruncate. Probabil tocmai asta a făcut-o o artă proastă.

              Așa că a mototolit-o și a azvârlit-o.

Vid

Budapesta, azi

"Am încetat să mai simt orice. Fiecare sentiment mi-e reprimat, până și mila și empatia mi s-au ameliorat. Nu știu dacă aș putea să mă plâng, având în vedere că ăsta e lucrul pe care mi-l doream cel mai mult. Însă, odată cu ascunzișul emoțiilor, o sete veche mi-a otrăvit corpul. E ca un gol ce dorește a fi umplut, e ca un butoi reparat, un butoi în stare perfectă de funcționare (sau aproape perfectă), ce nu are pic de vin în el."

Ar vrea să fugă undeva, oriunde, numai să simtă că face ceva pentru fericirea ei. Se îneacă, în schimb, în lucruri mărunte, de scurtă durată, ce-i fac existența suportabilă... uneori chiar fericită. Clara n-a obținut ce a vrut, ba chiar a reușit să iște în jurul ei un întreg iureș, cum reușește mereu să facă, fără ca măcar să-și dea seama. Fiecare intenție buna a ei se transformă într-un circ de nedescris, urmat de câteva drame veritabile și se încheie cu nimic. Cu acel nimic ce-i umple mintea și sufletul deopotriva.

Budapesta, ieri

"Mi-e teamă să închid ochii, pentru că știu că o să răscolesc lucruri ce mi-au părăsit deja sufletul, din simplul motiv că nu mai am altceva de răscolit. Sunt ca o roată. Mă tot învârt, în tot felul de direcții, iar când cred că am reușit sa-mi depășesc "statutul", o iau de la capăt. Ca și cum un singur ciclu de viață al greșelilor mele nu ar fi îndeajuns și ar trebui sa o iau de la capăt, din nou și din nou, doar ca să văd dacă voi reuși să-mi termin rotirea într-un singur punct... Îmi pare rău, să știi."

E vizibil paradoxul din inima ei. Simte, dar, în același timp, sufletul ei e gol. Urăște... și aș vrea să pot spune că iubește, însă... nu simte nimic, în același timp.

Găsește-o, iubește-o și umple-i inima. Riscă s-o rănești, riscă... numai n-o lăsa vidă.