Pe asta și-o amintește bine. Râde doar ca să-și mascheze lacrimile și e de-a dreptul pricepută, îndeletnicire pe care nu și-a pierdut-o, ba chiar a evoluat. Era una din serile în care „bondarul” era mult prea sigur pe el și nu se gândea c-o să facă schimb de roluri cu biata fată. Îl mai urmărește din când în când și, cu părere de rău, îi găsește pe față aceeași expresie falsă și pierdută pe care o vedea, poate prea des, la ea.
Aici realizase c-o pierde. O strângea în brațe, practic, pentru ultima oară... și ce-o mai strângea. Dacă disperarea din ochii și brațele lui ar fi fost de ajuns... sau prezente mai devreme. Ea era goală și inexpresivă.
„Am fost fericită. Mai mult îndrăgostită decât fericită, dar ambele sunt piese ale aceluiași puzzle. Trebuie să recunosc că nu puteam trece prin asta fără tine, că mi-era imposibil să învăț singură să zâmbesc așa frumos și, mai apoi, așa fals. Mărturisesc că n-am să astup craterele pe care mi le-ai săpat în suflet, tare bine-mi șade cu ele. Am investit amândoi prea mult din prea multe ca să le las să se piardă. Mulțumesc!
Iară tu... tu! N-am să mă prefac că nu mi-ai lipit pe buze un zâmbet frate cu cel din urmă, așa cum n-am să mă prefac că n-ai săpat deja un crater pentru el. Înțeleg, nu-ți place să rămâi dator. Sincer, nici mie. Fw: Mulțumesc!”
Și totul a început la fel... dar se termină diferit, pare-mi-se.
