Yin și yang

E aproape miezul nopții, iar bătăile insistente și nervoase în ușă mă trezesc brusc din starea mea latentă. Mă îndrept lent către intrare, iar când deschid...pentru prima oară în viața mea, o găsesc pe veșnic emoționala, dar calma, Clara la limita răbdării.

Intră val-vârtej în casă și se așează pe fotoliul pe care nu demult mă așezam eu, așteptându-i ofensiv sfaturile. Așa că mă pun în locul în care ea obișnuia să stea.


„-Tu cum reziști așa? mă întreabă nevrotic.
- Asta te întreb și eu pe tine mereu, Clara, îi spun aruncându-i un zâmbet slab, sfios și-mi așez capul între palme. Spune-mi, deci.
- Cum te vindeci de minciunile altora? Cum poți să lași oameni să-ți intre în viață, să-i consideri prieteni, să le oferi încredere, iar la proba contrarie să nu te frustreze? Cum poți să dai tot și să primești mărunțișuri și clișee la schimb? Iară apoi tot ce faci e să dai din umeri și să treci mai departe, cu aceeași abordare.
- E simplu, oamenii vin și pleacă, iar eu nu forțez pe nimeni să rămână vreodată.
- Ce fel de oameni pleacă din senin și îți aruncă replicile clasice de „nu e vina ta, e vina mea!”?
- Oamenii ca mine. Aparent, ne atragi.
- Uneori mă întreb dacă ți-ai încuiat sufletul pe undeva ori l-ai legat la gură și-i suporți eroic loviturile. Uită-te la mine! Îmi vine să mă zbat, să țip, să lovesc încercând să scap de sentimentul ăsta de dezamăgire profundă pe care mi l-au lăsat unii oameni în suflet. Mi-aș dori să pot spune că „asta e” și „așa au ales ei”, dar mie unde mi-e dreptatea? Cine-mi dă înapoi timpul și sentimentele pe care le-am rupt din mine pentru ei? Cine-mi dă înapoi măcar un gram de sinceritate și de autenticitate în schimbul lor? Uneori am impresia că binecuvântarea de a simți mai mult mi-e blestem și empatia mi-e dezumanizare mascată. 
- Dar nu ai pierdut...
- Da, știu, nu am pierdut timp, eu am ales ce să fac cu el și e numai vina mea.
- Da.”

*tace*

„- Știi, cel mai tare mă doare că...
- Că iau cu ei părți din tine și-ți lasă din ei doar un gust amar, știu.
- Iar tu...
- Eu nu am nimic de pierdut. Nu am nevoie de nimic în schimbul a ceea ce ofer și, dacă mi se oferă, nu primesc decât superficial. Cineva mi-a zis odată că cel mai frică ar trebui să-ți fie de omul care nu mai are nimic de pierdut, iară trebuie să recunosc că uneori mă tem de mine. Mă tem de faptul că n-o să-mi mai dau voie vreodată să mai simt ceva de dragul puterii și al invincibilității, pierzând, probabil, cele mai frumoase povești ale vieții mele. Cred că toți avem un moment în care durerea e atât de mare și de insuportabilă, încât ești în stare să-ți faci pierdut sufletul, doar pentru siguranța că n-o vei mai păți vreodată. Asta am ales eu să fac, dar tu...
- Am ales să simt.
- Și ți-o asumi.
- Și mi-o asum, mă asigură ea în timp ce colțurile gurii i se ridică ușor.
- Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, fac ce vreau și ce simt. Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, Clara, mă iubesc.”

Am adormit aproape nemișcate, învăluite într-o tăcere ce parcă-și striga durerea undeva, departe.

Fizicul „aici”

Un „el” ce mi-a furat cândva mințile e acum în patul meu și doarme liniștit.

Nu m-așteaptă, căci nu m-a așteptat niciodată. Doar îi e bine, se simte confortabil și familiar în preajma mea, în timp ce eu mă învârt printre rațiunea și haosul meu, încercând să-mi dau seama unde mi-ar fi bine să mă opresc.

Mănânc căcat.

Nu am cum să mă opresc, pentru că mă învârt doar în jurul haosului, ce-mi include rațiunea, care, la rândul ei, îmi include intuiția. Având în vedere că am pornit dezordonat și fără vreo idee clară să scriu, îmi dau voie să continui la fel de dezordonat și fără vreo finalitate.

*

Mă învârt în jurul propriului haos, încercând să ajung la rațiune și îmi dau seama acum că problema mea e strict de suprafață și mă ține cu un strat mai departe de instinct. Așadar, șarada asta pe care o trăiesc la nesfârșit și pe care mi-am creat-o singură îmi blochează intuiția, singura mea cheie spre fericire... nu?

* 

Intuind, mereu mi-am dorit să-i fiu „familiar” și îmi asum alegerea. Mereu mi-am dorit să-i fac bine, indiferent de cât de mult rău mi-aș face mie și, din nou, îmi asum alegerea. Mă bucură prezența lui, așa cum mă bucură prezența oricui îmi face singurătatea mai dulce și simt că vreau să-i fiu și să-mi fie acum. Diferența dintre el și ceilalți e că, probabil, o să simt la fel și mai târziu.

Raționalizând, El e aici doar pentru că, probabil, a fost singurul loc care l-a primit. Deschis, ca întotdeauna. E aici pentru că e simplu să fie aici, e aici pentru că nu a putut fi unde-și dorea cel mai tare. Iar mie-mi convine, aparent. Îmi convine să mă autointitulez „refugiu” și nu-mi place când sunt tratată ca atare, din prisma faptului că haosul meu l-a lăsat să-i fie lui bine, fără a se gândi vreo secundă dacă mi-e mie apoi. El e aici doar fizic.

*

- Where should I go? To the left, where nothing is right, or to the right, where nothing is left?

*

- Stânga împrejur, iubita mea!

Eternul efemer

„Efemer te dorești? Am să te fac deja!”


Iar scrisoarea Clarei mi-a picat în brațe, ca și cum îi cerusem sfatul, deși n-o făcusem.




„Draga mea,

Din seria lucrurilor pe care vreau să ți le amintesc, e faptul că orice e efemer și infinit în același timp. Efemer, pentru tine; inifinit, pentru fiecare in parte sinele.

Știu că lesne nu-ți e să lași efemeritatea oamenilor să conteze pentru tine și sunt aici să-ți amintesc că fuga de sfârșit are să te ducă către un alt sfârșit asemănător cu cel de care fugi. Iară, tu-ți dorești a fugi la nesfârșit ori a învăța să închizi ușa după tine după ce-ați plecat? Voit sau nu, frumos sau nu, amandoi plecați, fiecare pe ușa lui.

De pleci prea devreme, vei da de o usă ce te va întoarce pe același drum, fix de unde ai pornit. Ori de n-o închizi, o s-o confunzi din nou cu un drum pe care trebuie să mergi. Iubita mea, de câte ori vrei să mergi pe același drum ca să poți închide ușa potrivită?

Iubește, trăiește, iartă și continuă-ți calea pe o cărare nouă.

Mi-ai zis cândva că vrei să înveți... lasă-te pe tine, profeserule, să te înveți lecția!

A ta pentru totdeauna,
Clara.”

Poate că nu-i nevoie să o chem când am nevoie de ea.

O scrisoare pierdută

Răscolindu-mi cutia cu amintiri în singurul moment de singurătate pe care mi l-am permis în ultima vreme, am găsit o hârtie veche și mototolită. Scrisul nu-mi aparține, stilul e mult mai dezordonat decât ar putea obsesiv-compulsiva din mine să accepte.

Citind, încep să-mi amintesc. Am găsit bucata asta de hârtie într-un moment atât de potrivit, într-un loc atât de surprinzător, alături de persoana ce aveam s-o iubesc mai mult decât aș fi crezut vreodată. O noapte, o bancă, eu și-o scrisoare.

„Dragilor,

E unul din momentele în care simt că realitatea are greutate fizică, că o pot simți mult prea tare. E unul din momentele în care am uitat să mă bucur de viață și mi-aș dori să fiu lăsat să simt bucuria lipsei bucuriei.

Mă apasă cu forță combinația dintre așteptările voastre, așteptările mele și ale societății pe care încerc să le satisfac continuu. Poate că cer prea mult, dar acum aș vrea să-mi lăsați spațiu să simt amalgamul de sentimente pe care mi l-am reprimat o viață întreagă și care, cu un neașteptat succes, mă frustrează.

Iubesc. Pentru prima oară în viață, iubesc cu adevărat, iar oricât îmi doresc să nu asociez iubirea cu durerea, trebuie să recunosc că mă doare. De aici pornesc toate lucrurile fără sens pe care le fac, le zic, toate lucrurile cu sens pe care pare că le-am uitat și revolta față de iubire pe care v-o arunc zilnic în față vouă. Vouă, oamenilor care mă iubesc necondiționat și știu că nu veți fugi, pentru că nu aș putea să rezist fugii voastre. N-am uitat nimic, sunt tot eu, doar că sunt pierdut și mă doare. 

Mi-aș dori să continuați să-mi arătați ce înseamnă iubirea adevărată, căci altfel o să uit. Mi-aș dori să-mi fiți acum, când eu nu vă pot fi, căci mi-ar alina durerea. Iubiți-mă acum, căci acum am cea mai mare nevoie.


Al vostru,
... ”

Încă sper că i-au iubit durerea, căci doar așa trece.

Merele și prețurile

- Bună ziua! Un kilogram de mere, vă rog.
- Bună ziua! 10 lei...
- Imediat.

*merele-s pe masă, banii nu*

- Am zis 10 lei.
- Imediat... două secunde... Nu vreau să vă ofer 10, dar sigur vă dau 7.
- Bun, recântărim cât pentru 7. Îi bun așa?
- Dar eu vreau un kilogram...
- Iar eu vreau 10 lei pentru kilogram. 
- Păăăi... știți...
- Nu știu. Ai venit la mine, ți-am oferit ce ai cerut, iar dumneata nu-mi oferi ce-ți cer. Putem să ajustăm sau puteți să plecați.
- Dar...
- Vă rog să plecați.

*tăcere*

- Nu vreți să-mi dați și un kilogram de cireșe, pentru aceeași sumă?

*

Și când merele-s suflet, e chiar mai trist.

Singurătate voită

Să alegi să fii singură a devenit ori o modă, ori un chin, nu-mi pot da seama. Cert e că, printre păreri sociale greu de înghițit si experiențe greu de digerat, am ales să fiu singură.

Am ales să mă iubesc și nu mi-e rușine cu asta. Am ales să fiu liberă și las să se vadă de la o poștă.

De ce ar trebui să am un bărbat lângă mine?

- iubesc, simt și mi-e teribil de greu să mă prefac că ma integrez în societate. Mi-e greu și să zic că sunt singură pentru că eu aleg, știind că tu alegi, total inconștient, pentru mine. Sunt singură pentru că te vreau pe tine-

-te-aștept până când simt că n-ai să mai vii; iar de-ai să vii, eu n-am să fug și nici n-am să stau; de-ai să mă cauți, să știi c-ai să mă găsești, iar de n-ai să mă cauți, să știi c-am plecat demult-

Acum e simplu de înțeles singurătatea voită?

Scrisoarea dintre lumi

Surprinzător, Clara mi-a scris din nou, după ce am evitat de nenumărate ori să mai vorbim. 

„Draga mea, 

Nu ți-am mai scris de ceva vreme, știu, dar mai știu că înțelegi. Unde să mai adaug că nu mi-ai răspuns la aproape nicio scrisoare, așa că am luat tăcerea ca pe un răspuns și m-am conformat.  Pe scurt: am încercat să triez din amalgamul de emoții cu care m-am obișnuit și să aleg să fiu bine. Mi-a ieșit. Iată-mă, însă, tot aici, încurcată și fără pic de ordine în gânduri și simțuri.

Nu pot să-mi leg ideile, formulările-mi sunt mediocre, poate chiar proaste, iar eu sunt nicăieri. De obicei, când îți scriam, fie eram tristă, fie eram într-o tristețe îmbibată în speranță. Acum, însă... sunt bine, acel „bine” uzual și fără esență. Sunt acolo unde sunt nimic, dar pot să spun că sunt bine. 

Asta-i poate chiar mai trist decât să fiu tristă, e mai groaznic decât să mă simt groaznic și mai gol decât simțul goliciunii. 

Nu știu ce să fac. Cert e că tocmai mi-am început, deloc caracteristic mie, trei paragrafe cu „nu”.

Pare că pot întotdeauna să spun ce trebuie și să fac ce trebuie, așa-i? Cu tine am simțit întotdeauna. E rândul tău, rogu-te. Vino cu a ta rațiune și cu ale tale idei pământești și dă-mi un sfat, ajută-mă să mă regăsesc undeva, prin pierderea ta.

Te chem acum, dar chiar te vreau?

Dar tu mă vrei?

A ta, necondiționat,

Clara”

Cred că.... ne iubim.

De ici-colo

Cum faci pe cineva să înțeleagă că orice lucru "rău" și dureros e, de fapt, un lucru minunat? Cum îi explici cuiva că orice i s-ar întâmpla e minunat, e un dar? Viața în sine e un dar, e un amalgam de lucruri de la foarte plăcute la foarte puțin plăcute  pe care le trăiești, le înveți,  le accepți și le iubești. Cum îi spui unui om să iubească durerea?

Dacă e greșit?

Nu am întrebat ce voiam... Dacă nu e potrivit pentru ei?

"Personal, mă aflu acolo unde nimic nu mă doboară,  acolo unde îmi îmbrățișez fiecare durere și o fac parte din mine. Acolo unde nu există bine și rău, există doar potrivit. Acolo unde iubirea devine singurul motiv pentru care trăiești.

Doar că eu privesc iubirea altfel. Eu iubesc picăturile de ploaie, iubesc lacrimile ce mi se scurg pe faţă, iubesc fiecare sentiment ce mi se nutrește în suflet. Las totul să-şi construiască propriul colţ din mine.

Dar asta sunt eu. Ce arăt, din păcate,  e diferit. Nu pot să vă arat paradoxala veșnică fericire în tristețe pe care o trăiesc. Pot să vă arăt doar cât de neinvincibilă sunt și, doar uneori, cât de profundă pot fi. Aş vrea să vedeți partea mea reală, nu doar cea frumoasă.


Doar că eu vă vreau așa cum sunteți. Vă vreau neintimidaţi, reali, vă vreau aşa cum vă temeţi să fiţi, pentru ca doar așa vă pot fi eu de care aveţi nevoie. Doar așa îmi ies la suprafaţă insticte pe care le ascund în mare parte a timpului, pe care le am în mine și pe care nu le pot stavili, uneori.


Doar așa cred că vă pot iubi :)"

Îmi şopti Clara...

Scrisoarea a III-a

„Printre picăturile de rază de lună...

Vreau să-ți spun că te iubesc mai mult decât am făcut-o până acum. Am învâțat, într-un final, să te iubesc.
Ești miunata. Ești tot ce mi-aș putea dori, pentru că știu că poți fi întotdeauna mai mult. 
Ești ce-i ajută pe alții să meargă mai departe, ești ce le oferă experiența de care nu știu că au nevoie, ești tu într-o lume de „oricine”. 
Iubește în continuare la fel de mult, atât pot să-ți zic. Iubește mult și fără limite. Iartă, acceptă, ajută, evoluează... 
Fă tot ce simți să faci ca să fii fericită. 
Meriți.

Te iubesc, într-un final.”

Mi/I-am răspuns... Într-un final.