Surprinzător, Clara mi-a scris din nou, după ce am evitat de nenumărate ori să mai vorbim.
„Draga mea,
Nu ți-am mai scris de ceva vreme, știu, dar mai știu că înțelegi. Unde să mai adaug că nu mi-ai răspuns la aproape nicio scrisoare, așa că am luat tăcerea ca pe un răspuns și m-am conformat. Pe scurt: am încercat să triez din amalgamul de emoții cu care m-am obișnuit și să aleg să fiu bine. Mi-a ieșit. Iată-mă, însă, tot aici, încurcată și fără pic de ordine în gânduri și simțuri.
Nu pot să-mi leg ideile, formulările-mi sunt mediocre, poate chiar proaste, iar eu sunt nicăieri. De obicei, când îți scriam, fie eram tristă, fie eram într-o tristețe îmbibată în speranță. Acum, însă... sunt bine, acel „bine” uzual și fără esență. Sunt acolo unde sunt nimic, dar pot să spun că sunt bine.
Asta-i poate chiar mai trist decât să fiu tristă, e mai groaznic decât să mă simt groaznic și mai gol decât simțul goliciunii.
Nu știu ce să fac. Cert e că tocmai mi-am început, deloc caracteristic mie, trei paragrafe cu „nu”.
Pare că pot întotdeauna să spun ce trebuie și să fac ce trebuie, așa-i? Cu tine am simțit întotdeauna. E rândul tău, rogu-te. Vino cu a ta rațiune și cu ale tale idei pământești și dă-mi un sfat, ajută-mă să mă regăsesc undeva, prin pierderea ta.
Te chem acum, dar chiar te vreau?
Dar tu mă vrei?
A ta, necondiționat,
Clara”
Cred că.... ne iubim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu