Eternul efemer

„Efemer te dorești? Am să te fac deja!”


Iar scrisoarea Clarei mi-a picat în brațe, ca și cum îi cerusem sfatul, deși n-o făcusem.




„Draga mea,

Din seria lucrurilor pe care vreau să ți le amintesc, e faptul că orice e efemer și infinit în același timp. Efemer, pentru tine; inifinit, pentru fiecare in parte sinele.

Știu că lesne nu-ți e să lași efemeritatea oamenilor să conteze pentru tine și sunt aici să-ți amintesc că fuga de sfârșit are să te ducă către un alt sfârșit asemănător cu cel de care fugi. Iară, tu-ți dorești a fugi la nesfârșit ori a învăța să închizi ușa după tine după ce-ați plecat? Voit sau nu, frumos sau nu, amandoi plecați, fiecare pe ușa lui.

De pleci prea devreme, vei da de o usă ce te va întoarce pe același drum, fix de unde ai pornit. Ori de n-o închizi, o s-o confunzi din nou cu un drum pe care trebuie să mergi. Iubita mea, de câte ori vrei să mergi pe același drum ca să poți închide ușa potrivită?

Iubește, trăiește, iartă și continuă-ți calea pe o cărare nouă.

Mi-ai zis cândva că vrei să înveți... lasă-te pe tine, profeserule, să te înveți lecția!

A ta pentru totdeauna,
Clara.”

Poate că nu-i nevoie să o chem când am nevoie de ea.