Cum n-am fugit nici până acum, am să rămân împietrită, de parcă ne-am cunoaște întâia oară. Am să te las să-mi încalci pentru a nu știu câta oară teritoriul, știind că vei dărâma și împrăștia totul când vei pleca.
Voi fi masochista perfectă și mă voi bucura, poate, când ai să-mi pășești din nou pragul, știind că n-o să mă ții în brațe între timp. Dar eu, eu te voi aștepta calmă după tocul ușii mele, ușă mult prea scundă pentru tine. Să știi că va trebui să-ți apleci capul, că-s minionă. Va trebui să te obișnuiești, din nou, cu înălțimile joase și știu c-o vei face. Mereu o faci. Reușești să te adaptezi foarte bine în locuri mici, din câte observ. La înălțimea ta, sunt sigură că stai aplecată mai mereu și poate că nici nu te mai deranjează.
Poate astă dată o să te străduiești să nu mai pleci. Nu de alta, dar amândouă suferim: tu, de dureri de spate, eu, de absența ta. Și, vai, cât trebuie să strâng de fiecare dată în urma ta. Uneori am impresia că o faci înadins, dar știu că nu e așa; așa ești tu, un pui de uragan, iară altfel nici nu știi să fii. Nu-i nimic, eu te accept așa cum ești, căci am prostul (sau bunul) obicei de a face asta cu toată lumea.
Nu crezi și tu că ar fi frumos dac-ai rămâne? Știu că nu-i simplu să rămâi lângă mine, am auzit asta de-atâtea ori încât nu mă mai mișcă. Dar ai putea încerca, de dragul altor vizite, poate mult prea scurte ori prea reci, să-mi ții de urât, în timp ce ți-aș citi liniștită Eliade... sau poate Rowling, în funcție de cum ne simțim. Aș putea să fac câte o cafea pentru amândouă, în fiecare dimineață. Mai nou, am învățat să fac cafea tare bună, să știi. Aș putea să am mai multă grijă de tine decât am avut în trecut, căci am învățat să nu mai fiu așa superficială când construim un puzzle împreună.
Nu că te rog să vii, dar, dacă vii, te-aș ruga să rămâi suficient de mult, ca să învăț... să te învăț.
P.S.: Nu-i nevoie să bați la ușă, știi că-i deschisă.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere