Simt lucruri pe care nu aș vrea să le simt, nu pot să spun lucruri pe care aș vrea să le spun, visez lucruri pe care mi le-aș dori sau, deopotrivă, de care fug.Paradoxal, ajung în punctul din care am plecat acum mulți ani. Aceleași sentimente adolescentine, cu un grad al posibilității invers proporțional cu dorința realizării acestora. Povestea e simplă: eu, el și...
Din fericire, nu sunt tentată să zic că iubesc. Vreau, sper și, în cel mai bun caz, doresc. În premieră, de această dată, fiecare părticică a creierului meu, dorește. Te dorește.
Știu că, în nebunia reînsănătoșirii sinelui, am greșit, am greșit destul de grav. Mi-aș fi dorit să n-o fi făcut, îți jur, dar am făcut-o. Mi-am lăsat slăbiciunile la cârma faptelor mele. Ce e mai grav nu e că n-am gândit, dar că nici măcar n-am simțit. Am acționat dintr-un instict primitiv, pe care nu l-am dus la extrem, dar care s-a manifestat după anumite cantități de ”elixir”. Îmi doresc să poți trece peste, să poți vedea lucrurile bune și să nu judeci fără să cunoști ”eul”
cu adevărat, așa cum fac toți ceilalți. Tu nu ești ca toți, ești unic, ești mai mult decât majoritatea. Deopotrivă creierul și inima mea văd în tine lucruri pe care, cândva, le credeam mitologice. Acum, că le-am văzut, că te văd, mi le doresc.
Și n-o să renunț până când nu voi ști cu siguranță că ai ales altceva.
Recunosc, însă: chiar și atunci o să sper.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu