Scrisoarea a II-a

Dimineață. Încă mahmură de la alcoolul și lacrimile pe care mi le asum, cobor.
În căsuța poștală găsesc o scrisoare. După cum speram, era de la Clara.

„Draga mea,

Îți scriu din nou, știind că ai nevoie.
Știu că există momente în care te pierzi și uiți tot ce-ai învățat îndelung, așa că, permite-mi să-ți reamintesc.
Iubirea față de tine nu e efemeră, nu trebuie să treacă precum iubirile platonice pe care le întâlnim zi de zi și de care, unii dintre noi, ne atașăm pentru o perioadă mult prea lungă de timp. Să-ți aduc aminte că poți munta munții cu sufletul tău? Să-ți aduc aminte că ai facut-o deja în nenumărate rânduri și că o poți face în continuare?
Dintre toate lucrurile efemere în lume, sufletul tău e singurul ce nu se pierde printre mărunțișuri, regenerabil mai ceva ca ficatul și mai vital ca propriul creier. E o sursă interminabilă de iubire pe care, momentan, doar tu o folosești. Cândva, cineva, te va invada într-un mod atât de plăcut, încât niciunul din voi nu va ști că sunteți doi. Până atunci, ești una cât pentru doi.
Te rog să treci pe lângă vitrina despre care ți-am povestit ultima dată. Și te rog să te privești îndelung, să privești, în ea, prin tine. Și să te îndrăgostești din nou, căci sufletul ți-e irezistibil, crede-mă.
Oricât te-aș iubi eu, îți doresc să te iubești tu, căci de asta ai cea mai mare nevoie.
Fii pentru tine tot ce îți dorești ca alții să-ți fie.

A ta, pentru totdeuna,
Clara.”

Încă nu i-am răspuns.