Cine ești tu ca să mă vrei eu?

Mă vrei eu? De ce m-ai vrea, când tu nu vrei să vezi ce ești tu? Și mai important, de ce m-ai vrea, când eu mă pierd ca să-i găsesc pe alții?

Pot să fiu ce-ți dorești. Doar că mai devreme sau mai târziu o să mă plictisesc să joc în piesa ta de teatru, iară ție n-o să-ți placă piesa mea. Nu place nimănui care n-o are asemănătoare, iar eu fug de cei care au aceeași piesă, că deja știu scenariul. Cum aș putea să câștig o competiție care nu există?

Am fugit mereu de ce am cunoscut deja, pentru că nu aveam nimic de învățat... ori de câștigat.

Am crezut mereu că provocarea mea e necunoscutul.

Am crezut mereu că lupta se dă pentru putere.

Am crezut că sunt la un concurs de măști și că trebuie să-l câștig. Acum că-l pot câștiga, îmi dau seama că adevărata mea provocare e să nu câștig nimic, ci să mă las pradă  dorințelor mele plictisitoare și lipsite de adrenalină, să mă las pradă ființei mele și superiorității ei. Să îmi pun în mână frâiele existenței și să nu-mi mai caut „câștigători” vinovați de durerea mea.

Da, mă doare. Nu ai cum să vezi, căci uneori nici mie nu-mi dau voie să aflu cât de tare mă doare, ba mai mult, îmi identific durerea cu a altora și o numesc empatie. O numesc empatie pentru voi și uneori chiar și pentru mine, căci durerea voastră nu mă sperie, însă durerea mea e terifiantă pentru mine.

Și uite cum devin din nou și din nou o pământeancă veritabilă, cu probleme superficiale, rațională mascat, sentimental nerecunoscută de sine, învârtindu-mă la nesfârșit în griul în care nimeni nu se regăsește ori pe care nimeni nu și-l dorește conștient... ca mine.

Singura diferență dintre noi e că eu știu ce poate fi sub mască. Tu când o să vrei să știi ce-i sub a ta?

Am fost alb, am fost negru, iară cum aș putea eu alege din 2 opțiuni când știu că mai sunt zeci de nuanțe de gri?