Trecut-au anii

 Iară eu, pentru prima oară, mi-am citit rândurile cu un zâmbet cald pe față și cu sufletu-mpăcat.

    Atâția ani în care aveam doar întrebări, atâția ani în care propovăduiam o iubire și un „eu” pe care nu le cunoșteam. Noroc că tristețea asta surdă e compensată cu un aparent talent literar.

       N-am să-mi mai caut expresii și cuvinte complicate, nici n-am să-mi mai doresc să creez mai multă artă decât simt doar ca să aparțin. Am să revin cu sufletul deschis, ca să-mi închei gândurile fără de stăpân. Acum am un Stăpân și-mi umple viața de iubire, de ce-aș mai nega-o?

    Ca să închei în stilul caracteristic ultimilor... 12 ani, pare-se, îmi voi scrie din nou. Nu din partea Clarei, căci în sfârșit a apărut una reală, ci din partea mea. 

    „Dragă, 

    În tot haosul tău, în toate întrebările și în toată tristețea ta, mereu ai avut răspunsul. Și l-ai scris de sute de ori, doar că niciodată nu l-ai văzut ori înțeles ori simțit cu adevărat. Da, e iubirea... 

    De aici pleacă și într-acolo sfârșește viața. 

    Ai căutat în nenumărate nopți un „eu”. Oare nu puteai să vezi că el te depărta ușor-ușor, dar sigur, de Sinele tău? Nu te cert... deși să știi că și asta-i o parte frumoasă în noi. Ți-am scris acum doar ca să te asigur că, după sute de revelații ce te aduceau aproape de răspuns și zeci de greșeli ce te trimiteau înapoi la linia de start, e încă o lume. Complet diferită, în care viața abia atunci începe cu adevărat. Orice aparentă dramă a vieții devine cel mult o poveste la un pahar de vin cu prietenii, dar în suflet apare un sentiment greu de imaginat în tinerețe: pacea. Singurul sentiment care poate cimenta cu adevărat iubirea pe care te-ai luptat o viață să o păstrezi, căci de primit o primeai din când în când.

   Mi-aș fi dorit să-ți fi spus cineva mai devreme: ai fost mereu perfectă. Dumnezeu nu greșește niciodată, te-a creat absolut perfectă. Singura ta treabă era să-ți amintești cine ești cu adevărat și să-ți faci treaba pe care ți-ai ales-o. Pe scurt: să trăiești. Dar nu singură, așa cum adeseori te temeai, ci cu EL. Pe El îl cunoști dintotdeauna. Îl poți numi cum vrei - Dumnezeu, Budhha, Ganesha, whatever. La final tot Dumnezeu se va numi. 

    Cert este că redescoperirea unei puteri mai mari decât a ta și eliberarea de dorința de control asupra vieții tuturor va deschide o nouă cale, una frumoasă, așa cum îți doreai. Frumoasă, dar îngustă și mică. Vei mai cădea de câteva ori, dar te vei ridica cu tot mai multă ușurință mai aproape de EL. Și pe calea asta nu ești niciodată singur, pentru că poți iubi și o piatră pentru ceea ce e, fiindu-i recunoscătoare doar pentru că e. 

    În fine - vorba multă, sărăcia omului. Îți mulțumesc pentru toți anii în care ne-ai chinuit, am învățat atât de multe... dar să nu lăsăm oamenii să creadă că-i musai să te chinui. Mie mi-o luat mai mult de un deceniu, vouă vă poate lua o clipă. Numa' să credeți.

    Ai ajuns mai bine decât visai tu să fii și decât aș putea eu să explic. Acum odihnește-te.

    Cu dragoste, 

    TU”