Deschide-mă la închidere

Încă nu m-am hotărât pentru cine o să scriu acum. 

Pentru mine, pentru voi... 

Și cam așa aș putea să-mi rezum întreaga viață. Pentru cine-i? Pentru mine? Pentru voi?

Trăiesc cu o nesimțire obscură numeroase minuni în fiecare zi din viața mea și mi se pare absolt normal, mi se pare că așa ar trebui să fie. Nu mă supăr când nu mi se întâmplă cum îmi doresc, pentru că știu... chiar și atunci, e tot o minune. Iară nesimțirea nu vine din crdința mea orbească. Vine din faptul că, deși mi-e așa de frumos, nu reușesc să mă centrez în jurul a ce fac frumos cu viața mea. Mă pierd mereu în diverși oameni, fie că vorbim de pasiuni arzătoare și efemere, fie că vorbim de prietenii utopice. Mă pierd atât de mult în poveștile lor că nu-mi mai fac timp pentru povestea mea. Așa mă găsește noaptea, când orice om se odihnește, căutându-mi timpul pe care îl irosesc în povești nemuritoare idilizate de mine. 

Știu că profunzimea cu care pot iubi e una dintre calitățile mele cele mai mari, doar că, de-a lungul vieții, am fost tare neinspirată în alegerea protagoniștilor. Nu că n-am învățat extraordinar de multe și că n-aș fi recunoascătoare pentru fiecare în parte, dar...

Ceva din mine s-a schimbat de curand. Tot sistemul mi se resetează - de la gusturi la mâncare, la gusturi la oameni. Brusc, iubesc preparate lângă care nu puteam nici măcar să stau și-mi vine a fugi de oameni fără de care nu știam că pot trăi. Și m-am săturat să cred mereu că e greșit ceva la mine, că orice simt și intuiesc nu e normal (deși s-a dovedit de mii de ori că am primit o intuiție la fel de sigură ca un prezervativ), așa că, măcar declarativ, vreau să-mi iau inapoi ce-i al meu. Fără dulcegării cu „mă iubesc pe mine” și fără „dar care problema la mine?”. 

Refuz, de azi înainte, să-mi mai pun problemele ca pe un țăruș în ochi și oamenii călăi. Căci așa i-am ales, recunosc. Eu nu am venit aici știind totul, dar am venit pregătită să învăț multe. Nu mi-o fi dat Dumnezeu atâta înțelepciune nativă, dar sunt destul de sigură că am primit suficient curaj și inteligenșă cât s-o pot dobândi cândva. Organic, simplu. Distrugător și înălțător. Greu și frumos. Oh, iată că nu mai mai născocesc un paradox și nu mai vreau curat murdar. Vreau curat de adevărat, murdar de incitant și.. real.

Iertare. Mi-am scris, din nou, mie. 

Se pare că fac asta tot mai des și poate, doar poate, e un semn bun. Oricum am o filozofie mult prea subtilă și abstractă și o lectură greu de citit, știu și asta. Poate ar trebui să-mi pun scrierile ca probă eliminatorie pentru partenerii mei, căci profunzimea e la fel de greu de dobândit ca înțelepciunea și la fel de rar o întâlnești nativ, ca dar. Haha, sunt mandra? Nu, că nici măcar scrisul nu-i al meu.

Întoarce-te acum la ce făceai. Părea interesant. 

„Iar acolo unde sufletul urlă, ochii se deschid și viața reîncepe. Pentru a mia oară în aceeași viață.” - Ioana.