Mult prea mulți ani de zile mi-am conturat povești în jurul faimoaselor Clara și Elle. Două bucățele ale aceluiași întreg pe care mi-a luat aproximativ o viață de om să le fac să se înțeleagă. De ce?
Pentru că lumea e mult prea brutal împărțită în numeroși Clara și Elle, dintr-o dorință infinită de „mai mult”, dintr-o lăcomie mascată sub bune intenții.
Să le aducem, pe rând, în fața reflectoarelor.
Arhetipul lui Elle este, poate, cel mai des întâlnit. Personalitatea pur mentală care vrea să știe, să înțeleagă, să împartă totul în nuanțe de alb și negru. Care are niște reguli trasate deja de alți oameni care, din aceeași sete și lăcomie de cunoaștere au încercat mereu să fugă de durere... adică de conștiință. Sunt acei oameni care lasă o gravidă să stea pe scaun pentru că „trebui” în timp ce se întreabă ce o căuta nebuna în autobuz la o oră de vârf. Oamenii care fug de orice strop de dragoste adevarată și se victimizează la fiecare poveste sfârșită, fugind în brațele unei alte povești menite să umple locul.
Elle este înteligența fără înțelepciune, cu un discurs lucid, sclipitor și perfect valid din punct de vedere rațional, cu o impecabilitate a gesturilor și a acțiunilor de invidiat, dar cu o lipsă de simțire gravă. E, de fapt, cea mai rănită personalitate, pentru că niciodată nu și-a dat voie să simtă durerea și a îngropat-o cu sârg, la nesfârșit, într-un sicriu roz. Într-o formă frumos ambalată, ea devine umanoidul perfect, simțind și crezând tot ceea ce societatea, per genere, consideră a fi bun și corect. Simțirea ei este pierdută într-un mental colectiv care are ca unică ieșire integrarea arhetipului Clarei.
Clara, pe de altă parte, e un arhetip mai rar. Este iubirea în cea mai brută formă a ei, idealizată și dusă la extrem. Este o empatie fără margini și o puritate neadaptată societății. Ea simte totul la un nivel atât de profund, încât orice eveniment minor o poate destabiliza. Fiind atât de instabilă des, este și întruchiparea dramei. Definiția lui „ a face, din cal, armăsar” pe de o parte idealizeaza orice personalitate, oricât de nocivă și, de cealaltă parte, transformă orice eveniment minor într-un scenariu în patru acte, eventual scris de Shakespeare.
Clara este ca un copil care refuză să crească și să înțeleagă că emoțiile sunt gestionabile și trecătoare, agățându-se de fiecare om pe care-l iubește ca fiindu-i o parte din sine, asimilându-l în propria-i ființă până când nu se mai poate deosebi pe ea de ceilalți. Ce vrea devine o necunoscută, fiind prea ocupată să știe ce vor cei din jur. Ce simte devine povară, fiind prea ocupată să simtă ce simt cei pe care-i iubește, făcându-și astfel, din propriile-i emoții, Dumnezeu. Singura scăpare a ei este integrarea lui Elle.
99% din ce am zis tind să crd a fi adevărat. Ultima frază, însă...
... e minciuna pe care mi-am spus-o ani de zile. Am oscilat ani de zile între cele două crezând că trebuie să le împac între ele și atât. Însă nu a fost îndeajuns.
Cheia a fost renunțarea la ele. Am ales să fiu propriul meu arhetip, așa cum Dumnezeu l-a lăsat. Am încetat să-mi asum victoriile și eșecurile deopotrivă, lăsându-le pe toate în mâna Celui ce m-a făcut. Am folosit cunoașterea în creșterea conștiinței până am înțeles că era suficient să-mi cultiv credința în Dumnezeu. Și cu încredere orbească, de nenumărate ori validată, am înțeles că iubirea toate le iartă, toate le crede și toate le îndură cu fermitatea unei iubiri de Sine predecesoare.
„Totu-i alb și totu-i negru, dar totu-i roz. Deci ce este totul?”
