Mi-aș recunoaște că mă doare mai mult decât vreau chiar și mie să-mi recunosc.
Aș accepta că m-am apropiat mai mult decât am crezut. Că mi-a plăcut mai mult decât aș fi vrut.
Mi-aș da voie să văd cât de mult îmi doream, de fapt, să fiu acolo. Să fiu iubită.
Aș vedea că, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, mi-am dat voie să mă îndrăgostesc. Apoi, cel puțin la fel de tăios, mi-am renegat simțirea și am încuiat-o într-o cameră adâncă și întunecată a sufletului meu. Iară acum încerc să mă prefac că ea n-a existat și că singurul lucru rănit mi-este orgoliul. Din păcate, nu-i adevărat. Din păcate, oricât mi-aș dori să nu fie așa, sufletul meu și l-a dorit... nu pe el care alege să fie, ci el care ar fi putut fi.
Oare ăst potențial pe care îl văd eu în toți oamenii mereu e real sau e o închipuire a minții mele? Oare așa se simte un dar al sufletului sau o păcăleală a minții?
Aș vrea ca oamenii să se vadă măcar o zi prin ochii mei, pentru că eu îi văd așa frumos.
Când privesc într-un om, îi pot vedea într-o secundă cele mai minunate părți din el, pot vedea tot ceea ce ar putea să ajungă la unmoment dat, pot să zăresc cea mai înaltă culme a succesului pe care acesta o poate atinge. Cred că acesta-i unul dintre motivele pentru care m-am îndrăgostit atât de des în viață. Și deși m-am autoeducat să aștept, să nu mă mai arunc cu capul înainte și să observ mai atent dacă omul cela-i așa cum îl văd eu la început ori a ales să fie altfel, tot mă doare.
E oare posibil ca unii oameni să vină în lume ca să iubească foarte mulți oameni, să se îndrăgostească mereu? Oare eu sunt parte din oamenii care trebuie să echilibreze balanța iubirii în lume, să compensăm pentru ura pe care alții au ales-o ca piatră de temelie în viață?
Pentru că altfel eu nu-mi pot explica de ce de o viață întreagă trăiesc niște povești de dragoste tragi-comice și fără de final, de ce de o viață întreagă port în suflet zeci, poate chiar sute de oameni de care am fost îndrăgostită, chiar și pentru o zi. Nu-mi pot explica de ce, de o viață întreagă, am lăsat ușa deschisă în fiecare poveste în care am pășit fără a cere nimic la schimb.
Nu o spun cu mândrie. O spun cu nedumerire.
Oare e bine și onorabil ce am făcut sau e doar o păcăleală a minții care să-mi hrănească o mândrie înfiorător de adâncă și de subtilă, ce mă poziționează pe mine ca fiindu-le superioară... pentru că, iacătă, eu pot iubi, iară ei nu.
Tare-s departe de mine unele răspunsuri.
Dar, revenind, un lucru e cert: iară m-am îndrăgostit subit și scurt, iară am minimalizat totul și acum e pentru prima oară în viață când recunosc. Îs tristă și m-a durut tare. Și mi-e rușine și mi-e furie și mi-e dor. Și o mică parte din mine ar fi vrut să lase urme mai adânci în urmă, în sufletul lui. Cealaltă parte, însă, a fugit mâncând pământul, văzând și celălalt tăiș al sabiei.
Momentan nu-s bine. Nu-s nici rău. Mă simt ciudat, ca și cum stau în întuneric așteptând dimineața.
Măcar știu sigur c-a să vină.
Cu toată dragostea moldovenească,
I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu