Vid

Budapesta, azi

"Am încetat să mai simt orice. Fiecare sentiment mi-e reprimat, până și mila și empatia mi s-au ameliorat. Nu știu dacă aș putea să mă plâng, având în vedere că ăsta e lucrul pe care mi-l doream cel mai mult. Însă, odată cu ascunzișul emoțiilor, o sete veche mi-a otrăvit corpul. E ca un gol ce dorește a fi umplut, e ca un butoi reparat, un butoi în stare perfectă de funcționare (sau aproape perfectă), ce nu are pic de vin în el."

Ar vrea să fugă undeva, oriunde, numai să simtă că face ceva pentru fericirea ei. Se îneacă, în schimb, în lucruri mărunte, de scurtă durată, ce-i fac existența suportabilă... uneori chiar fericită. Clara n-a obținut ce a vrut, ba chiar a reușit să iște în jurul ei un întreg iureș, cum reușește mereu să facă, fără ca măcar să-și dea seama. Fiecare intenție buna a ei se transformă într-un circ de nedescris, urmat de câteva drame veritabile și se încheie cu nimic. Cu acel nimic ce-i umple mintea și sufletul deopotriva.

Budapesta, ieri

"Mi-e teamă să închid ochii, pentru că știu că o să răscolesc lucruri ce mi-au părăsit deja sufletul, din simplul motiv că nu mai am altceva de răscolit. Sunt ca o roată. Mă tot învârt, în tot felul de direcții, iar când cred că am reușit sa-mi depășesc "statutul", o iau de la capăt. Ca și cum un singur ciclu de viață al greșelilor mele nu ar fi îndeajuns și ar trebui sa o iau de la capăt, din nou și din nou, doar ca să văd dacă voi reuși să-mi termin rotirea într-un singur punct... Îmi pare rău, să știi."

E vizibil paradoxul din inima ei. Simte, dar, în același timp, sufletul ei e gol. Urăște... și aș vrea să pot spune că iubește, însă... nu simte nimic, în același timp.

Găsește-o, iubește-o și umple-i inima. Riscă s-o rănești, riscă... numai n-o lăsa vidă.