Înaine, că-nainte era mai bine?

Sursa: https://www.tablouri-de-vis.ro/la-rascruce-de-drumuri-77940

 La fiecare intersecție, pe vremuri, bătrânii noștri construiau câte o troiță la care, se spune că, era musai să te închini ca Dumnezeu să-ți păzească drumul.

Recunosc că, în glorioșii ani ai tinereții, n-am fost nici cea mai precaută, nici cea mai credincioasă. Iaca, nu mă-nchinam la fiecare intersecție de drumuri dintre mine și alți oameni. Mai mult decât atât, cuprinsă de teamă, mă mai și întorceam periodic din drum, lăsând în urmă bucăți din mine... ori din lecții. 

Pe noul drum al regăsirii observ că-i vital a-ți uni toate drumurile într-unul singur. Că fiecare troiță la care nu te-ai închinat apare, din nou, ca s-o aliniezi cu alegerile pe care le iei ca fundament al vieții tale. 

Motiv pentru care, simt nevoia să mă intorc la Elle și la îmbârligăturile pe care le-a creat de-a lungul drumului. În mod firesc, și-a așezat gândurile pe hârtie și le-a aruncat prin sufragerie, aproape de șemineu, dar suficient de departe cât să nu le ardă.

„Am crezut că e suficient să mă abat din drum, să mă întorc și să las uși deschise în urmă. Aud des că trecutul ne e povară grea, ori mie mereu mi-a fost companion de nădejde. Un prieten drag și vechi, mai degrabă. Recunosc că am o fascinație care nu se termină niciodată față de el, recunosc că mă întorc periodic, de bună voie, doar să-mi văd bucăți din mine. De multe ori îmi pare că așa mă cunosc mai bine, de multe ori îmi pare că înțeleg de la un alt nivel fiecare întâmplare.

Știi că-mi place să analizez, să estimez, să știu tot. Uneori, asta-ți dă ție bătăi de cap. Tu preferi să simți totul la momentul prezent. Dar ce evoluție-i aia fără de cunoaștere? 

Oare prezentul nu-i doar suma unui trecut netrăit suficient? Oare oamenii din prezent nu-s doar oameni din trecut sub o altă formă?

Oare când se termină această ciclicitate a trecutului în prezent? 

Oare ăsta-i unul dintre scopurile vieții omului?

E.”

Nu cred că-și dorea neapărat un răspuns de la Clara, dar, din fericire, l-a primit: 

„Important e să trăiești în prezent atunci când trecutul se întoarce, iară nu să te întorci în trecut crezând că poți să găsești rezolvarea prezentului. Acum, că știi cine ești, lesne ar trebui să-ți fie a înțelege că orice analiză, dacă nu se soluționează în Iubire, nu-i de tine.

C.”

Și am ars ambele scrisori, amintindu-mi că nu-mi mai doresc să mă separ, ci să mă-nchin la fiecare troiță, cu credința că, iubind mai mult, toate drumurile se aliniază.

„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica.” – Ioan 4:18

Indispensabilitatea. Sau căutarea infinită a fânului în propriul car cu fân

Trăim zilnic căutând job-uri, interacțiuni, oameni care să ne satisfacă umplerea acestui gol din propriul suflet. Unii o numesc nevoie de iubire, alții de atenție, alții de statut… fiecare după cum își stabilește valorile. Cert este că toți trăim căutând ceva ce nu există momentan, dar, credem noi, căutându-l suficient îl vom și găsi la un moment dat. 

Crunta realitate este că 90% mor căutând, iar 10% realizează, de cele mai multe ori tărziu, că au deja, doar că au refuzat toată viață să îl vadă. 

Ce căutam fiecare, de fapt? Ce stă la baza tuturor acești termeni: indispensabilitate, putere, valoare, validare, atenție? 

În prima fază, pentru cei care își concentrează căutarea acestei “indispensabilități” în lumea materială, căutarea va avea ca scop final elitismul în cadrul domeniului de activitate ales și statutul social. Ești cel mai bun om din firma sau ai construit o afecere de mare succes și iți vezi fața la televizor, ai tot ce ți-ai dorit vreodată: bani, case, mașini, sotie și copii buni de arătat lumii, cercuri înalte la care ai acces, etc. Ești în vârful ierarhiei sociale pe care ți-ai dorit-o, însă căutarea nu se termină. Ceva lipsește, golul din suflet nu reușește să se umple.

Partea cea mai amuzanta e când treci de primul pas în care folosești termenii de mai sus, primești și pierzi de mai multe ori tot ce ți-ai dorit și ajung la un singur termen: iubire. Începi să realizezi că dorințele de suflet sunt mai puternice decât cele materiale, că acolo se afla răspunsul tuturor căutărilor de o viață, pentru unii. Pentru cei care caută mai mult decât lumea materială timpuriu, răspunsul vine simplu și devreme: Iubirea. Toți căutam Iubirea. 

Urmează pasul în care și pe aia o cauți tot în exterior, tot la alți oameni - vrei să te iubească șeful, iubitul, părintele, copilul etc. 

Următorul moment memorabil pe această cale e cel în care primești (din nou) ce-ți dorești. 

Primești iubirea familiei, partenerului, copilului, părinților, prietenilor, dar tot nu-ți este de ajuns. Tu tot cauți ceva ce “iți lipsește”, ești într-o continuă neliniște că nu e suficient ce ai găsit, desi părea cel mai frumos scenariu pe care ți l-ai proiectat și pe care ți l-ai dorit vreodată.

Aici apare triumfător cel mai înșelător moment dintre toate, cel mai frumos și cel mai dureros în același timp. Practic, primești tot ce ai cerut și tot n-ai găsit ce căutai de fapt. Iubirea celorlalți oameni care visai să te facă un om fundamental fericit nu își îndeplinește cu succes atribuțiile - încă simți un gol, o lipsa, încă ești în căutare. O căutare mult mai subtila, e drept, dar satisfacția pe care o primești în această situație nu se ridică la înălțimea așteptărilor tale. Invariabil, vei reuși să strici toată iubirea. O vei primi și o vei strica de mai multe ori, cel mai probabil, de câte ori e nevoie mai precis, până să realizezi că ce căutai cu atâta ardoare în tot acest timp, aveai deja. 

Căutarea are că scop real iubirea pe care o putem noi primi de la Dumnezeu pentru a o oferi celorlalți. Practic, să-ți folosești sufletul ăla care plânge de ani de zile, izolat într-un colț, în timp ce tu cauți să-l acoperi cu lucruri, oameni, obiective mărețe samd. 

Realizezi că singura iubire pe care ai căutat-o o viață întreagă e cea pe care o primești în suflet ca să o oferi altora. Iar asta e o regăsire care te doare și te bucură în același timp, o regăsire pe care ai vrea să reușești să o transmiți și altora, că poate nu se mai chinuie atâția ani și o regăsire care iți oferă pentru Veșnicie sentimentul de plinătate pe care toți îl căutam, acea lipsă a lipsei care, pe cât de simplu sună, pe atât e de greu de realizat și de mare. 

Și oricât de impersonal am vrut să scriu totul, pentru că mi-ar fi greu să exprim în plan personal, mulțumesc din suflet tuturor oamenilor care mi-au trecut prin viață și prin suflet până acum. Mi-am dat seama că unicul scop al fiecăruia dintre ei era să-mi arate, ușor și cu blândețe, calea către ce am căutat o viață întreagă fară să stiu. M-am găsit aici pe mine, rugandu-mă în fiecare secunda să-mi dea Dumnezeu Iubirea pe care, până nu o primesc, nu o pot oferi nici eu la rândul meu. Iubirea pe care nici de alți oameni nu o pot primi până când eu nu sunt în stare să o ofer. Aceeași iubire care e infinită, care pe “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Corinteni 13:7).

“Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”  1 Corinteni 13:13