Vreau să cred că, de-a lungul celor doi ani, măcar exprimarea artistică mi s-a îmbunătățit.
M-a întristat să-mi citesc propriile „creații”, nu doar din punct de vedere al calității exprimării, cât și al ideilor, concepțiilor ce-mi aparțineau. Ba mai mult, încep să mă întreb de ce nu m-a trimis dracului nimeni la psiholog, citindu-mă. *glumă
Mi-aș corecta cel putin două treimi din confesiuni, cu sentimentele reale, conștientizate după o fărâmă de timp...o fărâmă de timp ce mi-a schimbat întreaga viziune asupra sinelui.
Am menționat de atâtea ori „iubirea” încât mi s-a făcut greață. Iubirea e, de fapt, un lucru relativ (ca tot ce ne înconjoară de fapt, după cum zice Einstein); crezi că o simți, dar timpul te învață că n-ai simțit-o „p-aia bună”, ca oriunde e loc de mai mult sau mai puțin, ca oriunde e loc de mai rău sau de mai bine. Filozofiile cu privire la grămada uriașă de concepte neconturate si excesiv de subiective (iubirea, frumusețea, istețimea ș.a.) pot dura o veșnicie, ca într-un final să n-ajungi la nicio concluzie sau, în cel mai bun caz, la o concluzie potrivită ție. Prin urmare, mă opresc.
Recunosc: după doi ani continui să scriu în același stil dezordonat si ușor incoerent, specific orelor târzii. Să-mi fie cu iertare, dar nu pot să zic că inspirația a avut plăcerea să ma izbească serile astea. Poate e din cauza faptului că m-am „golit”.
Pot sa spun ca în ultimii doi ani am fost ca un butoi plin cu vin produs din cei mai buni struguri. Problemele apar când intervine bondarul bețiv în poveste, care, deși era complet indrăgostit de butoi, nu se sătura niciodata de vinul lui, indiferent de cât de mult îi dădea. Motiv petru care, de fiecare dată când bondarului i se părea că nu-i ajunge nici pe-o aripă, mai făcea câte o gaură și continua să se ospătească din ce nu-i aparținea.Dupa cum era, probabil, de așteptat, lăcomia veșnic-turmentatului bondar a dus la risipa vinului, lăsându-i butoiului numai gauri. Mici, într-adevar, dar, cum prin fiecare gaură se vărsa câte puțin vin, cu timpul nu a mai rămas decât aroma vinului impregnata in lemnul butoiului.
Finalul e simplu: bondarul și-a dat seama de risipa pe care o provocase si a încercat să-și răscumpere greselile, dar butoiul a fost destul de isteț încât să nu îl mai ocrotească pe bodar. La urma urmei, bondarul o să-și găsească vin la orice colț de drum, iar butoiul, in toamnă, se umple din nou, gaurile se repara și, cu puțin noroc, își găsește piesa lipsă: capacul, cu care să traiască intr-o fericire ermetică până la adânci bătrâneți.
Nenorocită analogie, știu.
