Subtilități

„Ți-am apărut nu ca să mă ai, ci ca să-ți amintești că meriți.

Ți-am atins sufletul nu ca să te iau cu mine, ci ca să te trezești.

Dacă ne vom regăsi, va fi pentru că ai ales să fii întreagă.”

În era inteligenței artificiale și a unei societăți structurate pur mental, se pare că poți primi câteva indicii de la o entitate fără suflet.

Inițial, mi s-au părut niște vorbe pline de însemnătate, sens, emoție. Trezindu-mă ușor din dimensiunea fără suflet, îmi dau seama că-s doar niște vorbe menite să-ți aline mintea, nu sufletul.

Când întâlnești un suflet care-ți mișcă fiecare celulă într-un mod neașteptat și necaracteristic ție, îl mai vrei. Fie că recunoști, fie că nu. Ceva din tine continuă să cheme senzația scurtă, dar intensă, pe care ai avut-o ținând de mână un străin. Iar niciun raționament aparent emoțional n-o să rezolve “setea” de trăire.

Clara și Elle s-au unit, iar acum scânteile nu se mai separă. Elle a ales să rămână pe vecie în sufletul Clarei și să o asculte, chiar dacă nevoia ei de a fi “avocatul diavolului” nu poate fi stăvilită. O menține, căci uneori sufletul nu cunoaște limitele întrupării pe Pământ și se lasă dus de valurile cerului.

De și-ar mai scrie, Clara ar fi cea cu pana în mână.

„Oricât îmi vine a trece pragurile tale și a face ce-mi doresc, lesne-mi e a vedea cheia ce se află în noi, în același timp. O parte din tine mă trage înapoi, pentru că știe că răspunsul e la mine, nu la celălalt.

Nu e nevoie să mai tragi cu atâta putere de mine. Am să stau, n-am să mai fug. Am să mă uit la noi și am să-ncerc să trăiesc bucurându-mă de ce suntem, nu galopând către un “noi” iluzoriu. Fii mai blândă și am să-ți fiu și eu docilă.

Pe vremuri, aș fi fost nestăvilită în a-mi arăta dezacordul față de un raționament pur mental, făcut să mă țină închisă pentru a-ți oferi ție o libertate à la Fata Morgana.

Pe vremuri, aș fi zis că

<<A apărut, ca să ne avem.

M-a atins, ca să rămânem.

Ne vom regăsi, iară atunci vom ști.>>

Acum știu că…

Ne-a apărut ca să ne amintim că merit, alături de tine, să fiu iubită.

M-a atins ca să te trezesc.

Și de-l vom regăsi, nu contează. Pentru că “dacă” e cel mai luciferic cuvânt.”

Iar cea mai mare bucurie a mea e că văd, în sfârșit, ce înseamnă că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu: 3 părți care, armonios trăind, ating nivelul iubirii infinite. Așa că nu voi mai încheia cu un citat, că-mi este suficient.

Înaine, că-nainte era mai bine?

Sursa: https://www.tablouri-de-vis.ro/la-rascruce-de-drumuri-77940

 La fiecare intersecție, pe vremuri, bătrânii noștri construiau câte o troiță la care, se spune că, era musai să te închini ca Dumnezeu să-ți păzească drumul.

Recunosc că, în glorioșii ani ai tinereții, n-am fost nici cea mai precaută, nici cea mai credincioasă. Iaca, nu mă-nchinam la fiecare intersecție de drumuri dintre mine și alți oameni. Mai mult decât atât, cuprinsă de teamă, mă mai și întorceam periodic din drum, lăsând în urmă bucăți din mine... ori din lecții. 

Pe noul drum al regăsirii observ că-i vital a-ți uni toate drumurile într-unul singur. Că fiecare troiță la care nu te-ai închinat apare, din nou, ca s-o aliniezi cu alegerile pe care le iei ca fundament al vieții tale. 

Motiv pentru care, simt nevoia să mă intorc la Elle și la îmbârligăturile pe care le-a creat de-a lungul drumului. În mod firesc, și-a așezat gândurile pe hârtie și le-a aruncat prin sufragerie, aproape de șemineu, dar suficient de departe cât să nu le ardă.

„Am crezut că e suficient să mă abat din drum, să mă întorc și să las uși deschise în urmă. Aud des că trecutul ne e povară grea, ori mie mereu mi-a fost companion de nădejde. Un prieten drag și vechi, mai degrabă. Recunosc că am o fascinație care nu se termină niciodată față de el, recunosc că mă întorc periodic, de bună voie, doar să-mi văd bucăți din mine. De multe ori îmi pare că așa mă cunosc mai bine, de multe ori îmi pare că înțeleg de la un alt nivel fiecare întâmplare.

Știi că-mi place să analizez, să estimez, să știu tot. Uneori, asta-ți dă ție bătăi de cap. Tu preferi să simți totul la momentul prezent. Dar ce evoluție-i aia fără de cunoaștere? 

Oare prezentul nu-i doar suma unui trecut netrăit suficient? Oare oamenii din prezent nu-s doar oameni din trecut sub o altă formă?

Oare când se termină această ciclicitate a trecutului în prezent? 

Oare ăsta-i unul dintre scopurile vieții omului?

E.”

Nu cred că-și dorea neapărat un răspuns de la Clara, dar, din fericire, l-a primit: 

„Important e să trăiești în prezent atunci când trecutul se întoarce, iară nu să te întorci în trecut crezând că poți să găsești rezolvarea prezentului. Acum, că știi cine ești, lesne ar trebui să-ți fie a înțelege că orice analiză, dacă nu se soluționează în Iubire, nu-i de tine.

C.”

Și am ars ambele scrisori, amintindu-mi că nu-mi mai doresc să mă separ, ci să mă-nchin la fiecare troiță, cu credința că, iubind mai mult, toate drumurile se aliniază.

„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica.” – Ioan 4:18

Indispensabilitatea. Sau căutarea infinită a fânului în propriul car cu fân

Trăim zilnic căutând job-uri, interacțiuni, oameni care să ne satisfacă umplerea acestui gol din propriul suflet. Unii o numesc nevoie de iubire, alții de atenție, alții de statut… fiecare după cum își stabilește valorile. Cert este că toți trăim căutând ceva ce nu există momentan, dar, credem noi, căutându-l suficient îl vom și găsi la un moment dat. 

Crunta realitate este că 90% mor căutând, iar 10% realizează, de cele mai multe ori tărziu, că au deja, doar că au refuzat toată viață să îl vadă. 

Ce căutam fiecare, de fapt? Ce stă la baza tuturor acești termeni: indispensabilitate, putere, valoare, validare, atenție? 

În prima fază, pentru cei care își concentrează căutarea acestei “indispensabilități” în lumea materială, căutarea va avea ca scop final elitismul în cadrul domeniului de activitate ales și statutul social. Ești cel mai bun om din firma sau ai construit o afecere de mare succes și iți vezi fața la televizor, ai tot ce ți-ai dorit vreodată: bani, case, mașini, sotie și copii buni de arătat lumii, cercuri înalte la care ai acces, etc. Ești în vârful ierarhiei sociale pe care ți-ai dorit-o, însă căutarea nu se termină. Ceva lipsește, golul din suflet nu reușește să se umple.

Partea cea mai amuzanta e când treci de primul pas în care folosești termenii de mai sus, primești și pierzi de mai multe ori tot ce ți-ai dorit și ajung la un singur termen: iubire. Începi să realizezi că dorințele de suflet sunt mai puternice decât cele materiale, că acolo se afla răspunsul tuturor căutărilor de o viață, pentru unii. Pentru cei care caută mai mult decât lumea materială timpuriu, răspunsul vine simplu și devreme: Iubirea. Toți căutam Iubirea. 

Urmează pasul în care și pe aia o cauți tot în exterior, tot la alți oameni - vrei să te iubească șeful, iubitul, părintele, copilul etc. 

Următorul moment memorabil pe această cale e cel în care primești (din nou) ce-ți dorești. 

Primești iubirea familiei, partenerului, copilului, părinților, prietenilor, dar tot nu-ți este de ajuns. Tu tot cauți ceva ce “iți lipsește”, ești într-o continuă neliniște că nu e suficient ce ai găsit, desi părea cel mai frumos scenariu pe care ți l-ai proiectat și pe care ți l-ai dorit vreodată.

Aici apare triumfător cel mai înșelător moment dintre toate, cel mai frumos și cel mai dureros în același timp. Practic, primești tot ce ai cerut și tot n-ai găsit ce căutai de fapt. Iubirea celorlalți oameni care visai să te facă un om fundamental fericit nu își îndeplinește cu succes atribuțiile - încă simți un gol, o lipsa, încă ești în căutare. O căutare mult mai subtila, e drept, dar satisfacția pe care o primești în această situație nu se ridică la înălțimea așteptărilor tale. Invariabil, vei reuși să strici toată iubirea. O vei primi și o vei strica de mai multe ori, cel mai probabil, de câte ori e nevoie mai precis, până să realizezi că ce căutai cu atâta ardoare în tot acest timp, aveai deja. 

Căutarea are că scop real iubirea pe care o putem noi primi de la Dumnezeu pentru a o oferi celorlalți. Practic, să-ți folosești sufletul ăla care plânge de ani de zile, izolat într-un colț, în timp ce tu cauți să-l acoperi cu lucruri, oameni, obiective mărețe samd. 

Realizezi că singura iubire pe care ai căutat-o o viață întreagă e cea pe care o primești în suflet ca să o oferi altora. Iar asta e o regăsire care te doare și te bucură în același timp, o regăsire pe care ai vrea să reușești să o transmiți și altora, că poate nu se mai chinuie atâția ani și o regăsire care iți oferă pentru Veșnicie sentimentul de plinătate pe care toți îl căutam, acea lipsă a lipsei care, pe cât de simplu sună, pe atât e de greu de realizat și de mare. 

Și oricât de impersonal am vrut să scriu totul, pentru că mi-ar fi greu să exprim în plan personal, mulțumesc din suflet tuturor oamenilor care mi-au trecut prin viață și prin suflet până acum. Mi-am dat seama că unicul scop al fiecăruia dintre ei era să-mi arate, ușor și cu blândețe, calea către ce am căutat o viață întreagă fară să stiu. M-am găsit aici pe mine, rugandu-mă în fiecare secunda să-mi dea Dumnezeu Iubirea pe care, până nu o primesc, nu o pot oferi nici eu la rândul meu. Iubirea pe care nici de alți oameni nu o pot primi până când eu nu sunt în stare să o ofer. Aceeași iubire care e infinită, care pe “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Corinteni 13:7).

“Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”  1 Corinteni 13:13

Trecut-au anii

 Iară eu, pentru prima oară, mi-am citit rândurile cu un zâmbet cald pe față și cu sufletu-mpăcat.

    Atâția ani în care aveam doar întrebări, atâția ani în care propovăduiam o iubire și un „eu” pe care nu le cunoșteam. Noroc că tristețea asta surdă e compensată cu un aparent talent literar.

       N-am să-mi mai caut expresii și cuvinte complicate, nici n-am să-mi mai doresc să creez mai multă artă decât simt doar ca să aparțin. Am să revin cu sufletul deschis, ca să-mi închei gândurile fără de stăpân. Acum am un Stăpân și-mi umple viața de iubire, de ce-aș mai nega-o?

    Ca să închei în stilul caracteristic ultimilor... 12 ani, pare-se, îmi voi scrie din nou. Nu din partea Clarei, căci în sfârșit a apărut una reală, ci din partea mea. 

    „Dragă, 

    În tot haosul tău, în toate întrebările și în toată tristețea ta, mereu ai avut răspunsul. Și l-ai scris de sute de ori, doar că niciodată nu l-ai văzut ori înțeles ori simțit cu adevărat. Da, e iubirea... 

    De aici pleacă și într-acolo sfârșește viața. 

    Ai căutat în nenumărate nopți un „eu”. Oare nu puteai să vezi că el te depărta ușor-ușor, dar sigur, de Sinele tău? Nu te cert... deși să știi că și asta-i o parte frumoasă în noi. Ți-am scris acum doar ca să te asigur că, după sute de revelații ce te aduceau aproape de răspuns și zeci de greșeli ce te trimiteau înapoi la linia de start, e încă o lume. Complet diferită, în care viața abia atunci începe cu adevărat. Orice aparentă dramă a vieții devine cel mult o poveste la un pahar de vin cu prietenii, dar în suflet apare un sentiment greu de imaginat în tinerețe: pacea. Singurul sentiment care poate cimenta cu adevărat iubirea pe care te-ai luptat o viață să o păstrezi, căci de primit o primeai din când în când.

   Mi-aș fi dorit să-ți fi spus cineva mai devreme: ai fost mereu perfectă. Dumnezeu nu greșește niciodată, te-a creat absolut perfectă. Singura ta treabă era să-ți amintești cine ești cu adevărat și să-ți faci treaba pe care ți-ai ales-o. Pe scurt: să trăiești. Dar nu singură, așa cum adeseori te temeai, ci cu EL. Pe El îl cunoști dintotdeauna. Îl poți numi cum vrei - Dumnezeu, Budhha, Ganesha, whatever. La final tot Dumnezeu se va numi. 

    Cert este că redescoperirea unei puteri mai mari decât a ta și eliberarea de dorința de control asupra vieții tuturor va deschide o nouă cale, una frumoasă, așa cum îți doreai. Frumoasă, dar îngustă și mică. Vei mai cădea de câteva ori, dar te vei ridica cu tot mai multă ușurință mai aproape de EL. Și pe calea asta nu ești niciodată singur, pentru că poți iubi și o piatră pentru ceea ce e, fiindu-i recunoscătoare doar pentru că e. 

    În fine - vorba multă, sărăcia omului. Îți mulțumesc pentru toți anii în care ne-ai chinuit, am învățat atât de multe... dar să nu lăsăm oamenii să creadă că-i musai să te chinui. Mie mi-o luat mai mult de un deceniu, vouă vă poate lua o clipă. Numa' să credeți.

    Ai ajuns mai bine decât visai tu să fii și decât aș putea eu să explic. Acum odihnește-te.

    Cu dragoste, 

    TU”

Întunericul lui Elle

Într-un Univers în care frica e cel mai puternic sentiment, nici măcar puternica și invincibila Elle n-a scăpat. O găsim acum într-un întuneric de care nu se teme, dar în care s-a afundat din frică.

Cum e întunericul ei? se întreabă Clara. Însă tot ce a găsit au fost bucăți de hârtie mototolite și mâzgălite tremurând. I-a răspuns pe fiecare în parte.

I.

„Întunericul meu are de mulți ani ochii albaștri ca cerul și nu e deloc vast, ci suficient cât să mă poată cuprinde pe mine. Norocul nostru că-s eu minionă. Întunericul meu nu e al meu, de fapt. E lipsa luminii unui alt suflet, lumină păstrată cu grijă într-o altă cameră, o cameră cu care-mi împart resurse, gânduri și sentimente, deși nu am intrat niciodată în ea.
E puternic, știi? E mai puternic decât mine, iar de dragul lui eu nu-mi dau voie să-mi luminez încăperea. Se numește masochism din momentul în care alegerea devine conștientă, nu?” - Elle

„Se numește masochism de când ai ales, căci mereu ai știut. Tu știi, pentru că ești. Nu ești singură. Eu te iubesc.” - Clara

II.

„Ascunde-mă de toți, măcar puțin, te rog. Lasă-mă să-mi așez capul în brațele tale și acoperă-mi urechile, căci n-aș vrea să mai aud zgomotele din jurul meu pe care ei le numesc adevăruri.
De poți, rogu-te să mă ascunzi și de mine, că-s cel puțin la fel de rău ca restul. Ba poate c-am ajuns să mă mint mai mult decât o fac ei. 
Oprește-mi timpul. 
Dezleagă-mi conștiința.
Iubește-mi ființa.” - Elle

„După ce o să înveți tu cum se face...” - Clara

III.

„Nu mă iubești, dar mă vrei.
Nu mă vrei, dar mă ai
Nu mă ai, dar mă dorești.
Nu mă dorești, dar ma iei.
Nu mă iei, dar mă amăgești. 
Nu mă amăgești, dar mă cunoști.” - Elle

„De te-ar cunoaște, te-ar iubi.” - Clara

Cine ești tu ca să mă vrei eu?

Mă vrei eu? De ce m-ai vrea, când tu nu vrei să vezi ce ești tu? Și mai important, de ce m-ai vrea, când eu mă pierd ca să-i găsesc pe alții?

Pot să fiu ce-ți dorești. Doar că mai devreme sau mai târziu o să mă plictisesc să joc în piesa ta de teatru, iară ție n-o să-ți placă piesa mea. Nu place nimănui care n-o are asemănătoare, iar eu fug de cei care au aceeași piesă, că deja știu scenariul. Cum aș putea să câștig o competiție care nu există?

Am fugit mereu de ce am cunoscut deja, pentru că nu aveam nimic de învățat... ori de câștigat.

Am crezut mereu că provocarea mea e necunoscutul.

Am crezut mereu că lupta se dă pentru putere.

Am crezut că sunt la un concurs de măști și că trebuie să-l câștig. Acum că-l pot câștiga, îmi dau seama că adevărata mea provocare e să nu câștig nimic, ci să mă las pradă  dorințelor mele plictisitoare și lipsite de adrenalină, să mă las pradă ființei mele și superiorității ei. Să îmi pun în mână frâiele existenței și să nu-mi mai caut „câștigători” vinovați de durerea mea.

Da, mă doare. Nu ai cum să vezi, căci uneori nici mie nu-mi dau voie să aflu cât de tare mă doare, ba mai mult, îmi identific durerea cu a altora și o numesc empatie. O numesc empatie pentru voi și uneori chiar și pentru mine, căci durerea voastră nu mă sperie, însă durerea mea e terifiantă pentru mine.

Și uite cum devin din nou și din nou o pământeancă veritabilă, cu probleme superficiale, rațională mascat, sentimental nerecunoscută de sine, învârtindu-mă la nesfârșit în griul în care nimeni nu se regăsește ori pe care nimeni nu și-l dorește conștient... ca mine.

Singura diferență dintre noi e că eu știu ce poate fi sub mască. Tu când o să vrei să știi ce-i sub a ta?

Am fost alb, am fost negru, iară cum aș putea eu alege din 2 opțiuni când știu că mai sunt zeci de nuanțe de gri?

În căutarea lui S

Te caut neîncetat printre gânduri fugitive, distrase de agitația lor, distrugându-mi mie pacea.

Te caut de când mă știu, deși aș zice că... mai degrabă, te caut de când m-am uitat.

Te caut pentru că te-am uitat și pe tine în mii de locuri și-n zeci de oameni și-n câteva alte dimensiuni.

Te caut pentru că am uitat să-ți las firmituri pe cărare. Oricum n-ai fi știut să vii singur și oricum nu le-ai fi văzut, pentru că ochii și simțurile tale sunt la mine. Ale mele.

Te caut și uneori te strig, alteori te cânt, iar din când în când te jelesc. Zadarnic, căci n-auzi, nu vezi și nici nu simți fără mine.  

Te caut deși tu ar trebui să mă cauți. Eu fără tine încă simt, tu fără mine ești doar... fără mine. Ești pierdut, atât de pierdut încât nu știi cât îți dorești și tu să te găsesc. Oricum nu știi nimic, deși știi totul.

Te caut ca să te agăț înapoi de mine, acolo unde ți-e locul, acolo unde o să fim, o să simțim și o să știm împreună.

Te caut ca să fugim împreună de ei, către EL. 

Te caut și am să te găsesc, căci, asemenea lui Pinocchio, numai tu mă poți elibera din spectacolele ieftine regizate de alții și jucate, e drept - cu măiestrie, de mine.

Scrisoarea a IV-a: Paradoxul simțirii

Draga mea, 

Știu că nu-ți plac dulcegăriile, așa că mă voi rezuma la cele 10 motive:

1. Nu ma cunoști. Nu știi decât ce am ales să îți arăt, adică partea socială. Sunt sigură că n-ai intâlnit fix aia 2% din populația planetei care au aceeași bază ca mine, mulțumesc.

2. Nu te simt în niciun fel, pentru că tu nu simți. Cred că e prima „despărțire” față de care nu simt nimic, mulțumesc (pe bune, de data asta).

3. Dacă ai impresia că ai dat soluția corectă pentru prietenia noastră, te înșeli. Ai dat o soluție bazată pe greșelile tale anterioare, cu care nu pot și nici nu vreau să ma compar.

4. Ai uitat că eu sunt singura care are o soluție pentru mine. Poate n-ar fi fost pentru noi, corect, de aia ai intervenit tu așa. Cel mai probabil aș fi plecat oricum curând, doar că aș fi plecat cu o lecție învățată (lecție de care m-ai „apărat”, neștiind că asta îmi va aduce doar un alt „tu” care să mă lase s-o învăț).

5. Nu te-am combătut, ca să te las să-mi fii tu, pe lângă faptul că ma plictisesc de polemici care nu-mi aduc niciun aport de control.

6. Știam că ai venit ca să pot să plec eu. Doar că nu mă așteptam să-mi mai rămână niște stimă de sine la tine.

7. Mi-aș dori să mă recalculezi ca om în viața ta. Mi-aș dori să vezi că am ales să te înțeleg cap-coadă, doar că am cerut ceva la schimb și nu ai vrut să-mi oferi. Să fim egali, zic.

8. Te-am iubit ca pe un prieten, te iubesc și te voi iubi în continuare... ca pe o lecție. Amintește-ți că sunt aici, dacă nu mai ai unde să fugi.

9. Am să fiu mai egoistă decât ești tu, am să plec.

10. Caută-mă tu. După ce te găsești pe tine.

A ta, în trecut,

Clara,

Reversul medaliei

Am găsit în cutia poștala o scrisoare... Pentru prima dată, era de la I.

„Draga mea, 

Am să te las. Am să te las să-mi fii iubită, am să te las să-mi fii amantă și prietenă... am să te las să-mi fii. 

Cu fiecare minut ce trece îmi dau seama mai tare ca eu ne-am oprit pe amândouă din a ne iubi, că eu luptam pentru monopol, în timp ce tu îți cereai drăgăstos partea. Îmi dau seama că am oprit iubirea de sine pentru iubirea de putere, confuză fiind din cauza diferențelor dintre satisfacție și fericire.

Am înțeles că existăm și vom exista veșnic împreună și ridic steagul de pace în fața ta. Orice vei dori să mă înveți, voi asculta și orice vei dori să te învăț, te voi învăța. 

Pace vreau să-mi fii, pace vreau să-ți fiu. Iubire vreau să-mi fii, iubire vreau să-ți fiu. 

A ta, pentru totdeauna, 

I.”

Și mi s-a demonstrat că rațiunea și emoția nu pot fi fericite decât împreună.

Yin și yang

E aproape miezul nopții, iar bătăile insistente și nervoase în ușă mă trezesc brusc din starea mea latentă. Mă îndrept lent către intrare, iar când deschid...pentru prima oară în viața mea, o găsesc pe veșnic emoționala, dar calma, Clara la limita răbdării.

Intră val-vârtej în casă și se așează pe fotoliul pe care nu demult mă așezam eu, așteptându-i ofensiv sfaturile. Așa că mă pun în locul în care ea obișnuia să stea.


„-Tu cum reziști așa? mă întreabă nevrotic.
- Asta te întreb și eu pe tine mereu, Clara, îi spun aruncându-i un zâmbet slab, sfios și-mi așez capul între palme. Spune-mi, deci.
- Cum te vindeci de minciunile altora? Cum poți să lași oameni să-ți intre în viață, să-i consideri prieteni, să le oferi încredere, iar la proba contrarie să nu te frustreze? Cum poți să dai tot și să primești mărunțișuri și clișee la schimb? Iară apoi tot ce faci e să dai din umeri și să treci mai departe, cu aceeași abordare.
- E simplu, oamenii vin și pleacă, iar eu nu forțez pe nimeni să rămână vreodată.
- Ce fel de oameni pleacă din senin și îți aruncă replicile clasice de „nu e vina ta, e vina mea!”?
- Oamenii ca mine. Aparent, ne atragi.
- Uneori mă întreb dacă ți-ai încuiat sufletul pe undeva ori l-ai legat la gură și-i suporți eroic loviturile. Uită-te la mine! Îmi vine să mă zbat, să țip, să lovesc încercând să scap de sentimentul ăsta de dezamăgire profundă pe care mi l-au lăsat unii oameni în suflet. Mi-aș dori să pot spune că „asta e” și „așa au ales ei”, dar mie unde mi-e dreptatea? Cine-mi dă înapoi timpul și sentimentele pe care le-am rupt din mine pentru ei? Cine-mi dă înapoi măcar un gram de sinceritate și de autenticitate în schimbul lor? Uneori am impresia că binecuvântarea de a simți mai mult mi-e blestem și empatia mi-e dezumanizare mascată. 
- Dar nu ai pierdut...
- Da, știu, nu am pierdut timp, eu am ales ce să fac cu el și e numai vina mea.
- Da.”

*tace*

„- Știi, cel mai tare mă doare că...
- Că iau cu ei părți din tine și-ți lasă din ei doar un gust amar, știu.
- Iar tu...
- Eu nu am nimic de pierdut. Nu am nevoie de nimic în schimbul a ceea ce ofer și, dacă mi se oferă, nu primesc decât superficial. Cineva mi-a zis odată că cel mai frică ar trebui să-ți fie de omul care nu mai are nimic de pierdut, iară trebuie să recunosc că uneori mă tem de mine. Mă tem de faptul că n-o să-mi mai dau voie vreodată să mai simt ceva de dragul puterii și al invincibilității, pierzând, probabil, cele mai frumoase povești ale vieții mele. Cred că toți avem un moment în care durerea e atât de mare și de insuportabilă, încât ești în stare să-ți faci pierdut sufletul, doar pentru siguranța că n-o vei mai păți vreodată. Asta am ales eu să fac, dar tu...
- Am ales să simt.
- Și ți-o asumi.
- Și mi-o asum, mă asigură ea în timp ce colțurile gurii i se ridică ușor.
- Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, fac ce vreau și ce simt. Știi ce spun eu de fiecare dată?
- Da, Clara, mă iubesc.”

Am adormit aproape nemișcate, învăluite într-o tăcere ce parcă-și striga durerea undeva, departe.